Stil de viață bucuros

În anumite momente ale vieții, mi se activează părți din memoria explicită  care dau naștere unor stări interioare tumultoase. Mă cuprind niște trăiri ample  prin rememorarea inconștientă a unor evenimente din societate sau din viața personală. Luna lui octombrie a fost o lună în care ideea morții a fost puternic prezentă acolo în inconștientul meu. În inima mea... Simptome fizice intense mi-au dat târcoale... Trăiri  dureroase... Mai ales la ceas de seară. Le-am făcut loc, nu mi le-am mai negat,  nu le-am respins, am inspirat , am expirat și le-am acceptat ca atare dându-mi seama că  mare parte din ele vin și din dorul de tata care a murit prea devreme.  Din cauza faptului că moartea este uneori nemiloasă.  Totodată,  tragedia Colectiv m-a catapultat și  mai aproape de ideea morții . Acum 3 ani, eram mamă de Dărioasă de câteva săptămâni când a primit Dragoș un telefon în miez de noapte să se prezinte la serviciu deoarece avusese loc un incendiu major în București. A stat câteva

Empatizam de multe ori cu oameni ce treceau prin diverse traume, dar totul e diferit când personal intri în ghearele ei.  O traumă rămâne în minte, în inimă. Picături de ploaie curg șiroaie în anumite zile când îmi vine în minte acea după-amiază de vară.  Suferința se mai așează, se mai estompează, se mai diluează. Dar nu dispare. Face parte din fiin ț a mea. Voi pleca de pe acest pământ cu ea.  Speranța de vindecare există doar dacă  ne permitem să trecem printr-o serie de pa și în integrarea  şi conştientizarea traumei. Sunt zile în care îmi reapare ideea morții subite. În care mă catapultez acolo în nisip și o speranță îmi invadează corpul. Alerg către tat ăl meu ce stă întins și fără puls și -l iau în brațe. Și-i spun - tată, te iubesc. Acum, ridică-te!  Îi spun ce nu i-am spus niciodata când era în viață.   Deoarece nici mie nu mi s-a spus niciodată asta, copil fiind. O iau în brațe pe mama și-i spun că va reveni pulsul. Că va fi bine. O rog să se liniștească. Câtă vulnerabi

5.30 am. Sună ceasul. Mă trezesc buimacă și amorțită căci odrasla s-a oblojit pe mine ca o broscuță, ore bune din noapte  din cauza unei tuse urâte. Tiptil, tiptil, cobor din pat. Tihuie de cap, dar entuziasmată și pornită să ajung la timp la tren. Iau o cămașă boțită și lâna pe mine și în 10 minute sunt în fața blocului. E ger afară și plouă torențial. Capul îmi vâjâie tare , dar inima îmi bate de bucurie căci în câteva ore mă voi întâlni cu fetele mei dragi. Unele venite de peste mări și țări. O dată pe an, chiar și la doi , trei ani, reușim să fim în formulă completă. Am ratat ce-i drept startul întâlnirii de anul acesta deoarece urșii mei dragi aveau nevoie de mine. Dar mai bine mai târziu  decât deloc. Ploua tare afară și mă uitam pe geam gândindu-mă ce an greu a avut fiecare dintre noi. Ce experiențe profunde de viață. Ce lecții și ce revelații. 5 inimi pline de răni , de vindecări și de multă esență. De sensibilitate și de viață. De lacrimi, de furie, de energie.   De la care

Am avut parte de o zi în care s-a produs un declick puternic după multă reziliență picurată în bârlog la capitolul   îmbrăcat odrasla dimineața. Diminețile mele sunt atât de alerte și pe fugă și recunosc că de când a început grădiniță nu am ajuns încă la o rutină constantă deoarece intervin pauzele și bolile  care mă cam faultează și mă scot din ritm. Mai auzeam în trecut mămici care erau stoarse de energie de această provocare că al lor copil acceptă foarte greu să se îmbrace sau să fie îmbrăcat dar nu mă gândeam că poate fi un subiect atât de interesant și mai ales ce se ascunde în spatele lui. M-a cam lăsat și pe mine  răbdarea în  ritualul de echipare a odraslei în ultimele 2  luni deoarece nu reușeam să înțeleg   de ce face acest scandal dimineața când își alege cu ce vrea să se îmbrace. Și e vorba de un proces riguros din partea ei , format din extrem de multe fixații pe toate planurile - șosetele să fie de o anumită culoare, să nu apară în peisaj pantaloni bufanți sau pluș

Veselie, nebunie, frenezie în bârlog. Nici dacă aș juca la Loto, nu mi-ar ieși o probabilitate atât de fixă ca cea a odraslei când merge fix o săptămână la grădiniță , apoi  marchează un brontozaur și home sweeet home. Nu mai spun de zilele în care  am programat ceva și apar peste noapte câte un virus, o febră. Nu pot pricepe cum lucrează universul ăsta mare de mă pocnește fix când mi-e lumea mai dragă.  Din fericire , sunt elemente mici , pasagere și e normal să vină și ele odata cu reintrarea ei în colectivitate.  Vor trece acești primi  ani în care imunitatea lucrează intens și poate îmi va moșteni gena și de la 30 de ani în sus se va îmbolnăvi extrem de rar.  Aș lua procesul ca atare și nu aș mai pierde atâta energie dacă nu ar fi și niste joburi la mijloc, niște reponsabilități pe care nu le poți acoperi mereu cu concedii medicale deoarece tot noi ne întoarcem la ele. Și dacă ea nu ar regresa prin sesiuni de plâns dimineața când o las la grădiniță după  aceste zile de stat ac

În calitate de mamă, nu am uitat să  fiu şi om.  Cu nevoi şi dorințe. Cu pasiuni şi preferințe. În primul an de creştere a copilului , recunosc că nu prea mai ştiam care sunt nevoile mele deoarece în primele luni mă izbise o depresie zdravănă. Depresia de după naştere.  Apoi , timp de un an nu prea am ştiut ce-i somnul nocturn deoarece odrasla a fost tare mâncăcioasă şi din 2 în 3 ore, eram la datorie. Corpul meu luase proporții deoarece dulciurile mă mențineau trează ziua.  Mă apropiam de vârsta de doi ani ai copilului şi nevoile mele începeau să-şi ceară drepturile. Nevoia de a mai da jos din kilograme . Zis şi făcut. Rina m-a ajutat în acest sens. Nevoia de a mă îngriji mai mult. De a fi o femeie frumoasă.  Nevoia de multă interacțiune socială deoarece rolul de mamă cu drepturi depline te cam rupe de social. Întoarcerea la muncă mi-a prins tare bine chiar dacă a fost un proces anevoios cu scenarii interesante seara când reveneam acasă. Serile dedicate diverselor ieşiri

Familiile care-şi cresc singure copiii mici fără ajutoare suplimentare constante  sunt mai predispuse conflictelor, depresiilor,  acumulării de tensiuni diferite, despărțirilor  deoarece sunt multe etape ce trebuie atinse în procesul de creștere  a unui copil în primii ani de viață care cer eforturi considerabile. Perioada cea mai dificilă este în primii 3-4-5 ani când avem de a face în primul rând cu îndeplinirea nevoilor de bază ale bebelușului, cu  multă noutate și cu multe frici în acest rol nou. Cu mers la controale periodice la medic, cu urmărit constant copilul până căpătăm mai multă încredere în noi. Consum de energie fizică cât și psihică.  Cu nopți nedormite, cu extrem de multă rutină. Urmează diversificarea și dezvoltarea motrică a copilului ce necesită o atenție particulară și un surplus de energie mai ales la  copiii extrem de energici sau la cei  gurmanzi. Dar stăm mai bine la  nivelul  încrederii  în noi deoarece ne-am mai obișnuit cu acest nou rol.   Ne distrăm apoi

Eu și ursul meu drag muncim cot la cot să creștem cum putem noi mai bine odrasla. Și să nu uităm de noi.  Sunt zile mai bune, zile mai nebune. Zile mai grele, zile mai ușoare. Zile cu oboseală, zile cu nervi. Zile cu zâmbete, zile cu soare. Zile albe. Zile negre. Trecem prin toate stările posibile deoarece a crește un copil e poate cel mai greu lucru din acest univers.   Paradoxal, e greu , dar și tare frumos.  Cum îmi încarc bateriile? Cu iubire, pupici și îmbrățișări. Momentul cel mai fain de peste zi e când se trezește odrasla și vine la mine  buhăită de somn și mă ia în brațe. Bună dimineața , mami!  Sau seara când deschid ușa și îmi sare în brațe mărturisindu-mi ferm; Mami - mi-a fost tare dor de tine. Eu te iubesc, să știi. Sau  la culcare când se pitește lângă mine și-mi cere să-i  car inima în buzunar.  Sunt niște elemente simple, dar pline de esență care-mi dau doze considerabile de energie. Care mă  încarcă cu iubire, recunoștință.  Iubirea aceasta necondiționat

Scumpa mea prietenă, Nu știu dacă ți-am mai zis vreodata, dar îmi ești ca o soră. Te iubesc mult și sunt binecuvântată să te am ca prietenă. Ești un om atât de sensibil și sufletist, ești frumoasă și săritoare, ești plină de esență și de mister.  Faci minuni în jobul tău zilnic și ai o inimă tare mare. Te apreciez și te-mbrățișez.  Ai fost lângă mine în cele mai grele momente ale vieții mele. Ai vorbit cu mine și m-ai liniștit.  Ai avut un an extrem de greu și mă ia cu fiori gândindu-mă la toate lucrurile prin care ai trecut. Te-ai transformat sub ochii mei. Ai suferit  și te-ai întărit. Ai trecut printr-o metamorfoză de care aveai tare mare nevoie ca să ajungi la sinele tău real. La acea ființă care-și dă voie să fie sensibilă, care poate să aibă defecte și care face  lucrurile în ton cu felul ei înnăscut de a fi.  Te-am judecat, te-am întrebat, te-am ascultat, te-am descurajat, te-am încurajat , te-am îmbrățișat ,  dar puterea cea mare a venit din interiorul tău și a sco

Ajunul lui octombrie  a venit cu prima sesiune de boli după intrarea în colectivitate. Febră mare , muci cât munții, nopți albe , închidere de an fiscal și lucru de acasă. Combinație minunată. După treziri din oră  în oră, aspiratoare pe timp de noapte, siropuri, ceaiuri, valori de temperaturi, m-am dat jos din pat clătinându-mă. Vedeam soarele cum se ridica din nori și cafeaua fierbinte mă aștepta pe masă. Am mai prins puteri,  dar capul tot îmi vâjâia. Era abia luni.  M-am așezat și mă gândeam ce zi vine la orizont . Am inspirat și am expirat . Categoric, nu se întrevedea o  zi prea ușoară.  Am apelat la desaga mea cu doze mari de optimism și mi-am zis că vor trece și aceste zile.  Odrasla e vioaie pe timp de boli, nu cere non stop în brațe.   Eu îmi pot vedea de treabă  printre seria de nevoi pe care trebuie să i le îndeplinesc. Important este să fie ea  bine, să se refacă cât mai rapid deși sezonul de brontozauri abia s-a deschis , iar istoricul de anul trecut nu a fost încuraja