Stil de viață bucuros

Multe dintre vulnerabilitățile noastre ne vin  din perioada copilăriei și din tot felul de  experiențe prin care am trecut de-a lungul  vieții. Am crescut în sânul unei familii în care nu  prea mi s-a arătat ce înseamnă să ceri ajutor deoarece toate personajele feminine duceau pe umeri multe greutăți. De preferat să faci  tot, dar să faci și bine. Să fii primul fără să te gândești dacă resursele fizice și cele psihice  îți și permit această poziție.   Devenind părinte, am  cochetat mai mult cu această virtute de a cere ajutor. Un părinte căruia îi este foarte clar că un anumit interval de timp separat de copil este extrem de benefic. Dar cum poți  avea acel timp dacă te simți inconfortabil să ceri ajutor? Sau dacă trebuie să fii extrem de explicit cu persoana căreia îi ceri ajutor? Sau dacă ceri și nu primești?  Sau dacă nu ai resurse financiare să plătești pe cineva care să te ajute? Virtutea de a cere ajutor se poate extinde și către alte sfere,  job, viața de cuplu când apar

19.30  pm. Am pregătit cina, am pus repede lâna pe mine și când a intrat ursul în casă, am tulit-o. Nu conta că era joi, că a fost o săptămână plină, aveam nevoie de un refill  ca să-mi reîncarc butoiul cu resurse.  Recunosc că nu sunt genul de părinte care să-și ia toată puterea de la copil,  care să uite complet de el însuși. Care să se resemneze și să spună, asta e situația, ai făcut un copil, stai locului și i te dedici complet.  Ba chiar sunt sinceră și recunosc că uneori  odrasla face prăpăd printre dozele mele de energie   și-mi scurtcircuitează bateriile.  Am nevoie de un pic de aer. De un pic de spațiu.  Sunt zile în care rămân fără resurse și trebuie să  reîncarc dozele  ca să fiu un om echilibrat. Ca să fiu un părinte mai luminos.   Mai vesel și mai distractiv. O soție mai prezentă. Un prieten apropiat.  Sunt zile în care am nevoie să ies din rutină, să mă depărtez un pic și să fac ceva drag inimii mele.  Fug rapid spre autobuzul ce mă ia din cartier .  Inspir aerul rec

Draga noastră Dărioasă, drăgăstoasă și iubicioasă ,  îți mărturisim că nici dacă am fi jucat la Loto anul acesta , nu ne-ar fi  ieșit atât de bine combinațiile cum îți ies ție atunci când ne plănuim să plecăm pe undeva. Anul acesta, din cele 4-5 planuri de a  ne onora rezervările făcute sau promisiunile de a ajunge prin diverse locuri în țară ,  am zis pas  mai la toate din cauza sesiunilor extrem de febrile apărute  în dimineața  plecării sau  cu o zi înainte. Cu excepția concediului din vară când am zis să mergem totuși că era prea frumoasă locația,  cu tot cu simptome după noi. Și-atunci  mare  fiasco a mai ieșit căci ne-am întors  bombardați de viruși. Tihuizați  și amețiți de cap. Și-am mai îmbolnăvit și pe alții. Dar să știi că noi tot te iubim necondiționat  și ne asumăm rolul de părinți. Părinți ce au ales ei singuri să fie responsabili de o creștere activă a ta. Părinți care au învățat că uneori e indicat să știi să spui nu pentru binele odraslei . Dar și pentru binele re

E înnorat afară și o stare de somnolență  apăsătoare îmi dă târcoale în ultimele zile. Mă mișc greoi, apatia mă trage de  mânecă, capul îmi vâjâie. Simt furnicături și amețeli. Aerul e rece și cerul este întunecat. Sunt un om al soarelui și vremea gri nu mă ajută prea mult.  Nopțile au fost  și ele albe în ultimele două zile  pe un acompaniament de  sesiuni febrile intense ale odraslei.  Mă așez pe canapea și-mi spun că vor trece și aceste zile. Fac parte din viață. Iar viața nu e mereu pufoasă. Pe fundalul  unui interior vulnerabil, îmi aduc aminte de senzațiile frumoase și intense de la începuturile relației cu ursul meu drag.   Dar și de momentele critice ale relației. Acum vreo 9 ani, prin noiembrie ne  dădeam întâlnire în diverse locuri din București, ne plimbam, mergeam deseori să dansăm  și mă conducea acasă.  Emoții mari, nesiguranță, euforie totală. Munceam ca nebuna în acea perioadă și dragul meu urs mă aștepta cu mâncare şi buchete frumoase de flori în fața clădirii. A

Recunosc că am moștenit de la bunica mea ospitalitatea și plăcerea de a primi oameni acasă cu mare drag. Când eram copil,  în casa bunicii mele unde mi-am petrecut primii ani din viață, veneau în vizită tot felul de oameni, de la vecini, la doctor, la preot, la copii și probabil mi-a rămas întipărită în minte și în inimă plăcerea ei de a primi cu drag oaspeții.  Chiar dacă era bătaie de cap și  consuma mult timp cu gătitul, curățenia, spălatul vaselor , niciodată nu se plângea. Mereu era naturală cu oamenii care-i călcau pragul și avea acel fler de a-i face să se simtă tare bine. Era veselă şi energică. Simțeam o stare de convivialitate în casa ei, zarvă și bucurie. Masa era masa, se vorbea, se râdea, se mânca bine. Casa bunicei avea  o energie tare pozitivă. Toate acele imagini au fost trecute prin filtrul inimii și preluate  și în casa mea.  Pornesc la drum cu gândul să nu fie mare lucru pe masă când trece cineva pe la mine, dar planurile din minte nu coincid cu cele din inimă

Daria  e topită după bunicul ei drag. Ne plimbăm  deseori cu ea  şi din senin ne mărturisește că are şi ea un bunic la Ploieşti pe care-l iubeşte mult, mult. Şi ne roagă să mergem să-l vizităm  că-i e dor de el...Copiii și-ale lor emoții.  Stăteam în seara asta şi-i sorbeam din priviri...Îmi place să-i văd în acțiune. Bunicul care intră în mintea ei şi odrasla  în hohote de râs. Mi-aduc aminte şi eu vag de bunicul meu care mă ținea în brațe şi-mi inventa poveşti la gura sobei. Păcat că s-a stins prea repede... E interesantă  relația bunici - nepoți. De multe ori, bunicele sunt cele care au grijă mare de nepoței. Le prepară bunătăți, îi alintă , se ocupă impecabil de toate treburile administrative, dar  copiii sunt mai atraşi de figura masculină... De ce ? Pentru că bunicii sunt  mai distractivi , mai naturali, nu se pricep la fel de bine ca bunicele la ritualurile gospodărești , dar  mulți dintre ei au un lipici pe care  copilul îl resimte. Știu să se joace. Probabil ăsta e unul

Pe acest drum al părințelii,  învățăm extrem de multe. În fiecare an, mai punem o cărămidă... Ne bucurăm, ne enervăm. Mai apare un rid, mai moare un neuron , mai cădem, ne mai ridicăm, mai râdem, mai plângem, mai greșim. Mai dăm , mai luăm.  Mai învățăm să ne  dezbrăcăm  de haina  egoismului și să ne sacrificăm  uneori  cu un scop nobil penru copiii noștri. Dar o facem asumat deoarece trăim în niște vremuri în care nu suntem obligați  să facem un copil.  E poate provocarea cea mai mare să ne  răspundem la întrebarea - de ce simțim că vrem un copil... Pe zi ce trece îmi dau seama că  în aceste roluri complexe, avem tendința noi ca și părinți să  uităm de sinele nostru , de ceea ce ne place nouă să facem și riscăm să ne confundăm cu sinele copiilor noștri. Uităm unde ne  terminăm noi și unde încep ei...Investim atât de multă energie în ei încât uneori uităm complet de noi. Îi sufocăm , îi asaltăm....Ne abandonăm...  Ne anulăm sinele ....Un pericol tare mare deoarece atunci când ui