Stil de viață bucuros

De câteva săptămâni, am învățat să-mi ascult mai conștient corpul. Mintea și organele. Încerc treptat să schimb tipare. Tipare adânc înrădăcinate care mă trăgeau deseori de mânecă să fac lucruri că așa trebuie, că așa e tradiția, că e rușine să nu le bifez.  Că vedeam la alții și vroiam și eu.   Că alții se simțeau vulnerabili dacă eu schimbam obiceiurile practicate  cu maximă conștiinciozitate de-a lungul anilor. Învăț cu pași de furnică  să ies din aceste tipare și să-mi pun organismul și nevoile lui  uneori chiar înaintea  nevoilor inimii.  Deasupra așteptărilor celorlalți.  Sunt și genul de om care are așteptări înalte de la el însuși:  să fiu o mamă  bună, să am o relație de calitate cu al meu om , să nu renunț la prieteniile la care țin atât de tare. Să  inspir alți oameni și să mă las inspirată.  Sunt totodată un individ cu exigențe și  pe plan profesional. Caut mereu soluții și portițe ca să nu renunț total la mine. La  micile plăceri care îmi aduc bucurie.  Toate ace

Bucuria noastră ca și oameni, ca și copii vine și din relațiile frumoase, uneori mai tensionate, alteori mai blânde pe care le cultivăm cu ai noștri părinți. Cu răbdarea lor în fața noastră. Cu răbdarea noastră în fața lor. Cu furie sau iubire. Cu lumină sau întuneric în relațiile cultivate cu ei.  Noi suntem , vrem - nu vrem, bucăți din ei. În societatea românească,  observ o tendință în mare vogă ca părinții să se ocupe în multe dintre cazuri de îngrijirea nepoților, de curățenie, de  mâncare, de pachete. Pot , nu pot fizic, ei asta fac. Aşa  îşi arată  mulți dintre ei iubirea supremă. Mulți oameni ce sar vârsta de 60 de ani, unii chiar ieșiți la pensie nu au plăceri, pasiuni, lucruri care să-i bucure în afară de rolul suprem  de ajutor pe care îl joacă în fața copiilor. Asta și pentru că fac parte dintr-o generație / spațiu antropologic  în care nu s-au practicat aceste ritualuri.  Sau  chiar nu au venituri / pensii  care să-i ajute să-și îndeplinească unele plăceri. Societa

Bucuria ne-o luăm și din sănătatea fizică , dar și psihică a corpului nostru. Dacă suntem odihniți, cu mintea eliberată de mult balast acumulat zilnic, funcționăm mult mai bine. Respirăm mai bine. Gândim mai limpede. Ne mișcăm mai ușor. Emanăm lumină. De aceea e foarte important să avem grijă de corpul nostru. Să-i oferim somn suficient, să nu-l extenuăm, să nu-l supunem șocurilor psihice puterinice. Să-l mai ferim în măsura posibilităților de tot felul de toxine. Să nu-l alergăm non stop.  Să-l îngrijim cum putem mai bine căci e învelișul nostru cel mai de preț. E un prieten de nădejde.  De la naștere până la moarte.  Să-l mângâiem. Să-l analizăm mai profund și să luăm acțiune când ne spune că ceva nu e în regulă.  Respirăm prin fiecare por al  lui, tâlpile ne duc unde vrem.  Hainele curg pe el. Fără el într-o formă bună, nici noi nu am fi bine.  Din când în când, să ne oprim din tot ce facem  și să ne uităm la el. Să vorbim cu el. Să fim sinceri cu noi în ce privește starea

Anul acesta , mi-am propus ca o dată pe lună să evadez o zi, chiar și două din rutina cotidiană. Să plec singură. Să am un timp al meu. Să aleg cum vreau să-l investesc.  Cred mult în ideea că a avea acel spațiu pentru mine , acel timp doar cu mine însămi e vital, sporindu-mi doza de resurse interioare.  Doză care mă ajută să aspir la acel echilibru despre care vorbeam acum ceva vreme.  Doza la care apelez deseori în multiplele roluri pe care le joc zilnic. Care mă ajută când sunt supărată, dezamăgită sau obosită.  Sunt recunoscătoare  că au trecut patru luni și chiar m-am ținut de această dorință. În weekendul ce tocmai  a trecut, am optat pentru o zi petrecută într-un oraș drag inimii mele cu oameni care mă inspiră. Care au esență în ei. A fost un maraton intens, dar hrănitor. Plin de substanță. Pe viitor, mi-am propus să fac un tur al cafenelelor din București, să descopăr locurile ascunse din acest oraș mare. Să simt arhitectura, poveștile de acolo. Să vizitez bisericile vec

Fiecare om are niște principii, valori, rutine sau preferințe. Sau așa ar trebui să fie. Toate acestea ne definesc ca și indivizi. Pot aduce echilibru în existența noastră zilnică. Printre valorile care se regăsesc în familia mea, alimentația joacă un loc extrem de important, de aceea  uneori investesc mult timp personal  în această direcție.  De multe ori, nu acord atâta atenție acestui topic  doar pentru a-mi asigura nevoia principală de a mă  hrăni. Aș zice că e un pic mai mult. Intru  mai profund în acest tărâm al mixului de gusturi. Îmi place să le combin, să am o alimentație diversificată, colorată, aromată.  E un schimb bilateral de energie. Consum timp să pregătesc ceva bun, dar îmi încarc butoiul de resurse atunci când stau la masă  şi degust. Plăcerea de a mânca am moștenit-o de la mama, ea de la bunica, bunica cel mai probabil de la mamaia  care  era tare fericită atunci când mânca. În copilărie, bunica ne punea la masă și gătea tare gustos. Obișnuia să adune mult

Vorbeam zilele astea cu o amică care s-a mutat în străinătate și era stupefiată de  nonșalanța cu care oamenii își asumă să facă acolo   doi - trei copii fără atâtea analize și frici ca în societatea românească. Se simte un soi de relaxare în aer. Uneori  parcă dă pe dinafară, îmi spunea ea amuzată.  Îmi mărturisea că şi veniturile îi ajută, şi politicile sociale dar şi faptul că mamele sunt mai relaxate, nu au așteptări atât de mari. O lasă mai moale cu presiunile.  Sunt uneori mai egoiste și nu-și dedică în exclusivitate  timpul personal copiilor.  Ce-i drept, încep serviciul la 3 , maxim 6 luni împlinite ale copilului și au un sistem social mult mai sănătos care să le sprijine din mai multe puncte de vedere.  Nu e atâta competitivitate în aer. Nu consumă toată energia în a se informa înainte de naștere deoarece multe protocoale  încurajează nașterea naturală și li se oferă și un sprijin considerabil  în acest sens. Multe mame se reîntorc la serviciu după acea perioadă scurtă  c

Dimineți de alea extra hard pe care nu le uiți curând. A căror tensiune îmi  intră în sânge.  În care capul îmi vâjâie frenetic, îmi vine să mă bag într-un colț și să urlu. Să sar de sute de ori pe o trambulină.  Sau să alerg pe un câmp dechis.  Să arunc, să izbesc,  să o iau la fugă căci creierul reptilian nu se mai poate controla. În care  mi se pune o pânză groasă peste ochi și uit toată teoria parentală conform căreia trebuie să vorbești blând copilului , să-l înțelegi și să-l îmbrățișezi. Să negociezi cu el și să-l asculți.  S-a trezit Dărioasa mea ca un tsunami. Fulgera și tuna. De ce ? Căci tati al ei a plecat mai devreme și nu mai avea parte de  ritualul  în care își bea laptele cu cacao cu noi doi  la masă cum  procedăm zilnic. Probabil nici nu se odihnise cum trebuie sau avea altele rămase de ieri . Cine mai știe...  Mi-ar fi plăcut să o înregistrez cum bodogănea    în mijlocul camerei :  mami, sunt extrem de nervoasă că a plecat tati. Unde e tati al meu? De ce a pleca