Stil de viață bucuros

Ora 21.00.  16 ore de când eram trează. Oricât de obosită aș fi fost, nici prin gând nu-mi trecea să renunțăm la planul de a ieși în oraş cu niște prieteni după ce voi reuși minunea - să adorm odrasla.   Mângâiam  de zori fruntea copilului cu mișcări  rapide  că de altfel riscam să aud pe fundal - epede , epede , mângâie mami. Paralel mă gândeam cu ce să mă îmbrac pentru a ieși în oraș să petrec. Mă lua cu entuziasm căci urma să ne vedem cu niște prieteni, și ei neieșiți, îmbrăcați în pijamale la ceas de noapte și așteptând să le dăm semnalul că pot ieși din casă. În momente ca acestea, Dărioasa mea drăgăstoasă parcă simte că vrem să evadăm, adoarme mai greu, mai verifică starea de spirit la un anumit interval de  la adormire strigându-mă să vin la ea.  Eu mângâiam de zori și-mi imaginam că nimic nu trebuia să-mi strice planul de a ieși la pub. Deja vizualizam un cocktail, simțeam muzica de pe fundal, agitația  de care, recunosc  că  oricât de obosită aș fi uneori, mi-e tare dor.

Ziua începe la ora 5 - 6 am. Mă urnesc cu greu din pat, capul îmi vâjâie de parcă am fost bătută în timpul nopții, dar mirosul de cafea  și veselia odraslei îmi mai ridică moralul. Sunt de fel optimistă și acest lucru mă ajută enorm. Recunosc că uneori îmi vine să plâng că mi se pare că nu o să mai dorm niciodată , sunt furioasă, îmi mai imaginez uneori o telecomandă cu un buton mare pe care apăs și  dau odrasla pe mute când o aud la orele alea - mami, vrei să ne jucăm? dar revin apoi pe linia normalității acceptându-mi soarta.  Soarta mea e ușoară în comparație cu alte familii ce se confruntă cu probleme de sănătate mari sau alte lucruri (aici este un filmuleț despre lumea copiilor cu autism ți experiențele părinților  acestora - https://l.facebook.com/l.php?u=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fwatch%3Fv%3DVjn0TFv8vMI&h=ATNoKQX2HIZrZ98ebC781PVUhRU70dnbGw44ng1t48dYJgD5cIXNWfldW5dyNsy5C4SN8Lk2HY_JVDLP92LHx22zIhlXLFX7GhBLq2lWX7OFCyqlgttjf7yU8-NfiRfCtLHEffRbhUojHg ) ce mi-a schimbat c

Pe zi ce trece îmi dau seama că a mânca e ca un hobby pentru mine. Sunt destul de pretențioasă la acest capitol și acest act este mai mult decât simpla îndeplinire a unei nevoi fiziologice, e un întreg ritual de a combina gusturile, de a mă bucura când vine ora mesei. Mă mai mir de odrasla dărioasa ce a moștenist clar gena de la mine deoarece are și ea o plăcere de a mânca,  o veselie și o energie maximă când se așează la masă. Îmi place să mănânc diversificat, să încerc combinații noi, să simt aromele și ingredientele unui preparat, să mă bucur de gust. Când mă gândesc cum m-am pitit aseară în bucătărie cu  fasolea bătută făcută de soacra mea, îmi vine să râd.  Simțeam cum papilele gustative o iau razna.  Mâncam și savuram. Mâncarea asta e genială. Colorată și delicioasă. Acel sos e demențial. Are la bază multă ceapă călită peste care se toarnă sos de roșii din abundență și condimente după preferițe.  Sosul de roșii din cămară e și el gustos  fiind de fapt un mix de sos de roșii 

Hmmm...ce culoare vrei? Roșu. Ia de  aici și urmează 2 shoturi de suflat nasul... Hmmm ce culoare mai vrei? Abatu....Ia de aici și încă două ture de luptat cu mucozitățile. Altă culoare? Gaben ...Și uite așa după ce terminăm jocul cu setul vast de carioci, are curățat nasul ca la carte, învață și culorile și cifrele dacă chiar ținem neapărat să fie și un joc educativ,  se și distrează, petrece timp cu părintele și toată lumea este fericită.  Pe măsură ce îmi observ mai bine copilul, cred în ideea că prin multe jocuri, reușim să ne înțelegem mai bine  cu odrasla. Ne confruntăm ce-i drept și cu perioada de testare a limitelor,  de repetiție continuă a  nu-ului infinit, iar atunci când  apar  acțiunile ce nu prea  o încântă, începe revolta.  Buna noastră dispoziție, improvizația și imaginația de a o atrage în acțiunile mai puțin plăcute prin joc îi mai atenuează din disprețul pe care îl are față de unele sarcini pe care trebuie să le îndeplinească. Dincolo de toate aceste aspecte, 

Când ai un copil mic, depinde în totalitate de tine și alegi  ca și părinte să îi respecți cu sfințenia rutina, nu prea mai poți să pleci oricând ai chef fără o oarecare planificare în spate și un respect pentru tabieturile lui. Plus că mai intervine și o doză consistentă de imprevizibil și nu ți se îndeplinesc mereu planurile mărețe. Recunosc că  mai sunt zile în care rememorez cu nostalgie diminețile sau  zilele în care plecam spontan într-o cafenea , restaurant și savuram acele clipe în doi. Sau ne urcam în mașină și plecam în excursie cu energie și voie bună.  Din doi, ne-am făcut trei și e mult mai frumos din alte puncte de vedere. Asta nu înseamnă că trebuie să uităm ce înseamnă să mai petreci timp în doi. Cred maxim că orice cuplu, pentru a rămâne viu, are nevoie de acele ore, jumătăți de zi, o zi, două, trei, asta depinde și de copil și de ajutoarele pe care le are în preajmă ca să nu uite cine este partenerul lui de viață. O surpriză, o floare, un bilețel lăsat ascuns, mi

În ultima săptămână jumătate, după o formă agresivă de enterocolită și după un virus cu o tuse extrem de nesimțită ce i-au dat târcoale Dărioasei noastre dragi, am trăit totul mai intens și am conștientizat  și mai mult cât de puternică e iubirea de mamă. În repetate rânduri,  inima mea  a fost mică cât un purice deoarece omulețul meu scump era în acea stare de neputință, iar tristețea, furia, frica, oboseala, panica și-au pus amprenta pe inima mea. Nu-mi venea să mănânc, să dorm, să beau apă, să citesc, să mă plimb, să fac nimic. Voiam doar ca ea să fie bine cât mai rapid. Brațele mele erau ca un balsam pentru ea și amândouă luptam pe același front. Pe de altă parte, nu-mi venea să cred ce copil ascultător, înțelegător și curajos ne-a dat Dumnezeu încât de la o vârstă atât de mică să înțeleagă că nu e ok să se zbată când i se ia sânge, că trebuie să ia medicamentele și zecile de siropuri să fie mai bine, că trebuie să renunțe la toate felurile ei de mâncare ca să se recupereze, că

Recunosc că sunt zile în care îmi doresc să am un moment al meu , să vorbesc în liniște, să nu mă joc, să nu fiu cu ochii în zeci de direcții, să nu recit poezii, să nu mângâi odrasla o oră până adoarme, să nu gătesc, să nu pregătesc activități,  să nu hrănesc, să nu fac curățenie, să nu dau explicații la de ce-urile interminabile, să lenevesc în pat după ce mă trezesc, să savurez cafeaua citind în liniște o carte bună, să mă plimb în tihnă prin magazine, să călătoresc cu muzica dată la maxim, să admir peisajele, să tac când vreau, să vorbesc când am chef. Poate e o doză de egoism, poate e bine, poate nu e bine, dar eu asta simt. După ce reușesc să-mi îndeplinesc o parte dintre aceste doleanțe, devin o mamă mai plină de energie, o femeie mai plină de viață. Dumnezeu ne-a dat un copil extrem de atașat de noi, dorit din cale afară, iar luxul de a pleca câteva zile să avem un timp doar al nostru a fost rar la noi în bârlog. Am practicat mult jocurile de rol, eu plecam jumătate de zi s