Stil de viață bucuros

Dragi femei, dragi mămici, În ultimele luni, am rămas în mod repetat singură cu odrasla mea. Prin prisma acestor experiențe, m-am gândit profund la voi și la experiențele voastre în calitate de mame care vă  creșteți  în proporții considerabile singure copiii.  Gândul mi-a zburat și la acele mame  care poate nu au norocul ca tații să fie implicați în continuare în creșterea copilului după separare, alegând să se desprindă complet de ei. Sau să-i vadă  doar câteva ore la un anumit interval de timp, seara copilul revenind la domiciliul mamei. Am empatizat și cu acele mame care nu au suport prea mult din partea  părinților ca să-și mai lase copiii cu ei.  Dar și la cele care poate locuiesc cu tații copiilor, dar care nu au parte mai deloc de ajutor din partea lor. Mărturisesc că am un respect deosebit pentru voi deoarece mi se pare unul dintre cele mai grele lucruri din univers să crești singur un copil. Darămite, 2-3 copii...căci sunt și astfel de scenarii.  În urma zilelor în

Ce s-ar face omul fără acceptare? Fără adaptabilitate? Fără imaginație și improvizație? Fără răbdare? Fără un zâmbet și o  doză de optimism?  Fără harul de a trăi în prezent? Fără a mai face planuri mărețe pentru viitor? Fără practicarea recunoștinței pentru ceea ce are? Fără asumarea din viața lui? Am aproape două luni de când stau acasă , un mediu devenit multifuncțional : birou, loc de joacă, cantină în care se gătește constant, grădiniță, spațiu de grădinărit, cafenea, sală de sport, sală de lectură, sală de board game-uri,  spațiu de socializare online intensă cu oamenii din trib. Sinele mele a avut zile în care s-a dublat, s-a triplat în ceea ce privește volumul de muncă la care a fost expus. Dar așa a prins rădăcini, e mai frumos și mai rezistent  în fața  vieții. Mai asumat.  În perioada asta, am exersat extrem de mult autocontrolul, răbdarea. Mi-am testat intens limitele, am experimentat frica, panica, ciuda, frustrarea, separarea, izolarea, conceptul de dragoste pentr