Stil de viață bucuros

Cred cu tărie că darul cel mai de preț în viața unui om e să ajungă la un  oarecare echilibru. Echilibrul e muncă  de cursă lungă şi se clădește sau se  distruge  pe baza  diverselor decizii pe care le luăm de-a lungul vieții. Pe baza experiențelor, evenimentelor cu care ne confruntăm, unele mai previzibile, altele  mai imprevizibile, unele mai vesele, altele  mai triste. Au o influență majoră  în schițarea  lui și cultura, societatea în care ne naștem, cei care ne cresc,  educația, tipul de temperament , mediul în care profesăm,  dar și un pic de mister împroșcat în universul ăsta mare.  Consider, cu riscul de a fi subiectivă, că oamenii echilibrați sunt și oamenii asumați. Sunt luminoși și senini. Se cunosc pe ei înșiși destul de bine. Au lucrat mult cu ei  și au învățat să se accepte.   Cu bune și cu rele. Se mai dezbracă de haina perfecțiunii. De cea a ipocriziei. Nu mai apelează la comparații, la invidie și la competitivitate. Sunt cei care  te privesc în ochi și spun într-un

Trăim într-o societate în care se promovează  un rol acerb al perfecțiunii în breasla părinților. Cerințele față de noi sunt extrem de mari. Multe și exigente.  Ești judecat subtil sub o formă sau alta.  Online-ul duduie de articole care ne sfătuiesc cum să ne  creștem corect copilul. Conferințe și întâlniri despre educația blândă a copilului.  Sisteme variate de educație. Este un lucru foarte bun pe fondul unei generații  care vine la pachet cu diverse bube în urma procesului de educație, însă sunt dezbătute intens nevoile copiilor lăsându-se la o parte nevoile părinților.  Un lucru  e cert -  în procesul de creștere a unui copil , trebuie să ne fie clar că vom mai și greși. Că sunt necesare şi sacrificii. Copilul va rămâne cu diverse răni indiferent de felul în care este crescut. Suntem umani și în marea de perfecțiuni, se găsesc și lucruri imperfecte. Așa este universul. Un schimb de energii pozitive, negative. Greșeli sau adevăruri.  Acum ceva timp, eram atât de exigentă cu mi

Recunosc că după ce m-am familizarizat cu rolul de mamă ( pe la doi ani împliniți ai odraslei),  am conștientizat că am  o nevoie majoră de a ieși din când în când   din acest rol.  Și de a intra în rolul de om cu dorințele lui, pasiunile, ritualurile care-i aduc bucurie în această viață pe pâmânt. Ritualul din această duminică însorită  a fost să ies din rutina zilnică și să merg la salonul de cosmetică. Să mă alint. Să mă simt bine căci merit cu desăvârșire. În trecut, mă încercau stări de vinovăție, mustrări de conștiință când recurgeam la o astfel de acțiune, dar în prezent joc  natural acest rol. Bag căștile în ureche și ies pe ușă ca o roză. Îmi plănuiesc ca un neamț maniac aceste ieșiri și chiar mă țin de ele căci  le aștept cu dorință și nerăbdare.  Îmi  iau la revedere de la odraslă și-i explic că mami are nevoie de un pic de timp al ei. De răsfăț și de reîncărcare. Zâmbim una la alta și-mi văd de drum. Merg pe jos și ascult muzică la volum  maxim.  Acele ore îmi dau arip

Trăim într-o societate în care se promovează excesiv  competitivitatea.  De multe ori simt pe propria piele că nu fac suficient de multe și  nu le fac îndeajuns de bine. Exersez frecvent exercițiul perfecțiunii. Am fost și crescută în acest spirit.  Am mâncat pe pâine noțiunea de competitivitate cu care am luat cunoștință încă din clasele primare. Creierul mi-a fost spălat constant cu  sfaturi de genul - poți mai mult, ești în stare de mai multe. Criticile erau și ele scoase din desagă când dezamăgeam  așteptările trasate. Un astfel de model combinat cu o sensibilitate fină  poate duce la ravagii interioare. Mă mai mir de ce am zile în care simt că nu am scos ce e mai bun din mine, nu am făcut ce mi-am propus. În care mă învinovățesc că puteam mai bine. În care mă simt psihic depășită deoarece mi se pare  că nu am ajuns la potențialul meu maxim. Drept urmare, în ultima vreme am încercat să schimb aceste tipare adânc  înrădăcinate în softul meu. Mă uit în oglindă și mă mângâi cu pr

Sorb din cafea și mă las cuprinsă de  soarele ce răsare țanțoș în zare.  Lumina lui puternică inundă bucătăria.  Se infiltrează  încet în fiecare părticică din corpul meu. Florile colorate îl salută și ele cu veselie. Mă întind. Inspir și expir. Închid ochii.  Privesc spre interior și-mi las gândurile să zboare. Practic recunoștința pentru faptul că puiul meu mic are parte de un tătic atât de implicat.  O ia de la grădiniță zilnic și timp de 2-3 ore petrec timp împreună. Are o răbdare fantastică,  un calm ieșit din comun, glumește cu ea,  râde, se enervează. Bombăne, își mai iese din fire în felul lui tot calm, dar revine  la o stare de amuzament.  Dărioasa e topită după el. Uneori, râd amândoi atât de tare de-aș sta la infinit să-i privesc. Emană o energie tare faină. Și-au creat o relație frumoasă. Un atașament sănătos.  E o binecuvântare pentru un copil să aibă parte de un astfel de tătic. E cert că în procesul lor de educație, atât băieții cât și fetele au nevoie de modele mas

Zilele acestea am experimentat din plin rolul de mamă singură în ecuație. Ecuația la noi în bârlog e simplă: A + B = C. A e mama care se ocupă dimineața de ritualul complet al pregătirii  copilului de când se trezește până ajunge la grădiniță. A-ul mai are și un job corporatist full time la care vrea mereu să aibă o performanță bună. Paralel, mai are și indolența de a vrea acel timp pentru ea dimineața în care să se aranjeze, să bea o cafea, să privească  cerul, să inspire și să expire  adânc pentru a-i fi bine peste zi.  Elementul B  e ursul din  bârlog ce preia puiul de urs după-amiază  și-l animează până ajung eu acasă.  Muncă  frumoasă în echipă. Iar C-ul e Dărioasa noastră dragă, cu fixisme multiple dimineața și cu un apetit crescând când se dă jos din pat. Cu chef de viață și cu energie multă.  Mai sunt și D-urile, E-urile , F-urile care apar din când în când în ecuație  și ne ajută cu mâncarea, curățenia , cu o vorbă bună, cu un zâmbet, cu o cafea tare. Care joacă uneori rolu