O săptămână da, una ba

Veselie, nebunie, frenezie în bârlog. Nici dacă aș juca la Loto, nu mi-ar ieși o probabilitate atât de fixă ca cea a odraslei când merge fix o săptămână la grădiniță , apoi  marchează un brontozaur și home sweeet home. Nu mai spun de zilele în care  am programat ceva și apar peste noapte câte un virus, o febră. Nu pot pricepe cum lucrează universul ăsta mare de mă pocnește fix când mi-e lumea mai dragă.  Din fericire , sunt elemente mici , pasagere și e normal să vină și ele odata cu reintrarea ei în colectivitate.  Vor trece acești primi  ani în care imunitatea lucrează intens și poate îmi va moșteni gena și de la 30 de ani în sus se va îmbolnăvi extrem de rar. 

Aș lua procesul ca atare și nu aș mai pierde atâta energie dacă nu ar fi și niste joburi la mijloc, niște reponsabilități pe care nu le poți acoperi mereu cu concedii medicale deoarece tot noi ne întoarcem la ele. Și dacă ea nu ar regresa prin sesiuni de plâns dimineața când o las la grădiniță după  aceste zile de stat acasă.  Dacă ar fi cineva la care aș putea să apelez la orice oră pentru a sta cu Dărioasa mea dragă. Drept urmare, mă simt atât de vulnerabilă zilele astea. Mă simt lipsită de putere și mă simt neputincioasă. Îmi vine să plâng, plâng și mă ridic. Îmi recunosc stările astea slabe, le accept , mi le integrez și conștientiez că e normal să mă simt așa.  Mi-e mai ușor să trec peste ele când  mi le accept și vorbesc deschis despre ele.
De multe ori, incapacitatea omului modern de a se închide în el când simte că-l copleșesc toate sarcinile cotidiene  duce la multe  bube interioare. Puterea lui  și siguranța că e capabil să facă multe și mărunte  sunt  ca o mască ce de multe ori e pusă deoarece cam asta ni se cere - perfecțiune pe bandă rulantă. Să nu ne arătăm vulnerabilitățile căci totul e măsurat. Recomand în acest sens o carte tare faină de Brene Brown - Curajul de a fi vulnerabil. (" Vulnerabilitatea nu înseamnă doar să cunoști victoria sau înfrângerea , ci să înțelegi că ambele sunt necesare, înseamnă să te implici cu toată ființa în ceea ce faci").

Mă mai salvează optimismul meu și empatia vis-a-vis de familiile care se confruntă cu situații mai dificile. Și sunt recunoscătoare pentru că pot măcar lucra  perioadele astea,   pentru că Daria  e un copil  magc  și  extrem de receptiv pe timp de boală .  Pentru că știu că vor trece și aceste sesiuni și va mai crește. Pentru că știu că aceste momente mă vor întări. Pentru că am învățat să le iau cum vin.  Pentru că am curaj să înfrunt imprevizibilul. Și pentru că  am învățat să mă descarc și să mă reîncarc. 

Soarele e sus pe cer, îmi invadează casa,  Dărioasa îmi zâmbește, viața e frumoasă. Se va face ea mare  și  va citi aceste rânduri amuzându-se copios. 

Părinți vom fi pe viață și   mereu va fi câte ceva care ne va face inima mică cât un purice. Sănătoși să fim! Și voioși.