Stil de viață bucuros

Una dintre cele mai mari bucurii - din punctul de vedere al unui om corporatist  care-și trăiește viața într-un oraș ca București - este să ajungă acasă mai devreme  și să ia masa cu urșii ei dragi. Închid laptopul cu viteza fulgerului și zbor către metrou. Bag muzică în căști și inima mi se încarcă cu doze mari de entuziasm căci urmează să ajung  acasă. Intenționez să pregătesc  o cină care mi-aduce aminte de copilărie, de bunica de la Manolești:  cartofi prăjiți,  brânză și smântână , lapte  încălzit în ceaun. Intru în bârlogul meu azuriu cu un balast energetic mai puțin pozitiv după drumul anevoios prin traficul infernal. Daria mea dragă radiază de  fericire și îmi sare în brațe. Ursul meu mă sărută. Amândoi suntem obosiți, dar fericiți că ne-am reunit acasă la o oră rezonabilă.  Avem timp să ne organizăm și să luăm cina împreună. Relațiile se deteriorează în societatea actuală deoarece petrecem și puțin timp unul cu altul. Fiecare e prins cu obiective, planuri , funcții î

Bună să-ți fie dimineața, dragul meu tată! Prin scris, reușesc de multe ori să curăț interiorul de  tot soiul de emoții care mă  răscolesc.  Ieri, am simțit o senzație puternică de ciudă. De tristețe profundă.  Mi-e tare ciudă pe tine și tu știi foarte bine de ce.  Ajung   seara în bârlog și uneori în vecinătatea mea zăresc un bunic care vine să-și ajute fiica. Să le gătească nepoților. Stă cu orele în bucătărie și cred că o face din iubire. Nu îl cunosc personal, dar îl admir enorm. Un bunic care mi-aduce aminte de tine, tată. De faptul că ai plecat mult prea devreme. Mult prea tânăr. Instant mă izbește senzația de ciudă, de tristețe căci și tu, dragul meu  tată, puteai să te plimbi mai des prin bârlogul nostru. Să fii mândru de tot ce-au realizat fiica și ginerele tău prin forțe proprii. Să te joci cu nepoțica ta pe care tare mult ai mai iubit-o. Ai fi fost un companion de joacă extraordinar. Daria te știe din toate poveștile noastre și din fotografii, iar uneori seara mă într

Mă observ pe mine însămi. Și analizez și alte femei care au devenit mame. Cred cu tărie, cu riscul de a fi subiectivă sau de a avea un aer de judecător, că suferim de mania perfecțiunii. Nu există alte persoane care pot face lucrurile mai bine ca o mamă. Ea știe tot.  În primii doi ani de viață ai copilului recunosc că eram ca un  DEX  în ce privește câmpul lexical al bebelușilor. La orice oră din zi și din noapte, dacă mă întrebai ceva din sfera acestui domeniu, îți puteam formula un răspuns acompaniat de o sumedenie de exemple.  Revenirea full time  în câmpul muncii,  intrarea în contact cu alte femei mame  trecute prin experiențe dureroase, dorința de a mai avea plăceri, mici pasiuni care să mă definească ca individ, cea de a nu-mi anula complet viața de cuplu m-au  constrâns să mai tratez  din simptomele acestui virus al perfecțiunii. Îl voi avea în sânge pe viață, dar încerc constant să-l  mai temperez cu  un antibiotic al echilibrului.  Prin conștientizare și  lucru cu m