Stil de viață bucuros

De multe ori vorbesc cu mama despre trauma pe care am trăit-o împreună pe plajă , în vara anului 2016. Îmi vor rămâne  întipărite  sub piele acele  secunde când am fost anunțată că tata a fost luat de valuri, acele fracțiuni de timp când îl căutam disperată cu privirea, acele  minute în care medicii îl resuscitau și în mine zăcea speranța că va respira până la urmă. Că va reveni la viață. Eram într-un șoc crunt și pe fundal auzeam cum se  declară decesul. Corpul îmi era încremenit. Abia mă mișcam.  E o durere pe care nu o poți descrie în cuvinte.  Care-ți lasă o cicatrice pe suflet. Să-ți vezi tatăl întins pe plajă, fără respirație, să-ți strângi mama tare de tot în brațe cu groază să nu o afecteze acest șoc sub diverse forme. Să o vezi cum își înghite lacrimile și-și păstreaza  mintea limpede când dă această veste îngrozitoare și celuilalt copil al ei.  O astfel de experiență te schimbă mult ca și om. Vezi diferit totul. Cam pricepi care-i faza cu viața și moartea. Îți sunt răsco

La noi în bârlog mâncatul e ca un hobby, motiv pentru care acordăm o atenție deosebită  alimentației. E prilej de socializare, convivialitate și reuniune după toate activitățile de peste zi. E motiv de a ne aduna cu oamenii dragi la câte o masă.  E şi o ocazie de a face economii considerabile în sezonul iarnă-primăvară. Vara adunăm provizii pentru toamnă - iarnă - primăvară. Iunie e luna în care cumpăr căpșuni, zmeură, cireșe, vişine și mi le pun la congelator pentru a evita iarna să iau din supermarketuri  tot felul de fructe și legume  importate. În miez de iarnă, Dărioasa îmi cere mereu să-i fac înghețată de cireșe,  tartă cu fructe și mi-e extrem de ușor să scot porția aferentă și să pregătesc mese rapide. În iunie, am dat comandă mamei să-mi ia și câteva kilograme de hribi deoarece sunt delicatesă la casa omului. Obișnuim să-i măncăm sub formă de tartină cu maioneză și usturoi. Sau de tocăniță cu mămăligă și usturoi. Merg excelent și la pastele cu sos alb sau la salatele cu p

Îmi planific în așa fel sarcinile zilnice  încât să reușesc în mijloc de săptămână  să ajung mai devreme la grădiniță ca să-mi surprind odrasla. În bârlog, avem clar trasate rolurile săptămânale. Eu mă ocup de copil dimineața,  ursul meu o pescuiește în a doua parte a zilei. Mai facem câte un schimb de roluri seara când ajung acasă ca să mai respire și omul meu.  Echipa se reunește în formulă  completă seara la cină sau în weekenduri când lenevim sau umblăm toți trei hai hui. În rest, ea e obișnuită că tati o ia de la grădiniță, iar mami o animeaza copios la ceasurile matinale. Încerc o dată pe săptămână să fac ceva mai interactiv cu puiul meu drag. Țin mult  la ritualul  de a o mai  scoate   din rutina  simplului ieșit afară în parc după grădiniță  sau din obiceiul de a ne juca pe covor în casă. Încerc în prima parte a săptămânii, când organismul meu e mai energic, să ies cu ea  într-un loc frumos. La înghețată, la pizza. Invităm o colegă de la grădiniță în oraș.  Organizez reun

Pâș , pâș, sar din pat  ca să mă furișez pe  terasa cotropită de lumina dimineții.  Mă scald în  baia de soare, mângâiată de vântișorul cald de primăvară. Ador acea stare matinală din weekend  când nu trebuie să mă grăbesc, când pot să lenevesc în tihnă.  Când mă trezesc odihnită, inspir și expir aerul  răcoros. Afară,  cât și în casă e liniște deplină.  Râd singură , gândindu-mă că a venit și ziua în care dorm legat 8-9 ore, iar odrasla îmi doarme singură în camera ei. Până spre doi ani jumătate, am crezut că nu voi mai ști în pururi veci ce înseamnă să dormi legat mai mult de 4 ore pe noapte, dar s-a produs și minunea. Și e bine,  e atât de bine să dorm toată noaptea. Să nu-mi pocnească Dărioasa mea dragă câte un picior peste cap. Să nu încălzesc lapte la ore criminale. Să dorm. Să mai am și tupeul să visez. I-aș aduna în linie acum pe toți cei  care îmi repetau continuu   în perioada când am purtat-o pe Daria în marsupiu, zile, săptămâni, luni , că va fi  mămoasă din cale afar

“Vremea suferinței are o luciditate aparte.  Un timp interior, în care rămâi cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu oamenii din jur, dar într-un alt fel decât atunci când nu suferi. E timpul cel mai prețios, în care înveți valorile sufletești, în care apreciezi într-o lumină reală darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu. Ce mare dar este să vezi, să te miști, să gândești, să vorbești, să iubești... Trăiesc... Îmi simt sufletul plin de dragoste, ca o mireasmă de liliac care îmi umple  fiecare ungher al inimii și al minții. Imi înflorește inima. Mii de flori liliachii, în delicata lor formă de cruce. Iata taina dragostei, a suferinței, a mângâierii, a iertării.”  Scumpa mea prietenă,  Afară plouă torențial. Norii sunt grei, aerul este tăios. Stau pe balcon și inima îmi e invadată de gândurile profunde de mai sus.  Gânduri scrise de un om care nu mai este printre noi.  Lacrimi călduțe îmi curg șiroi pe obraz. Sufletul  îmi plânge.  Acum doi ani, mama ta -  omul care  ne-a explica

Zilele trecute scriam despre grija pe care ar trebui să o avem față de corpul nostru. Astăzi, voi aduce în discuție responsabilitatea pe care noi ca și părinți trebuie să o purtăm copiilor noștri. Suntem cu desăvârșire oglinda lor din multe puncte de vedere. Dacă ne purtăm de grijă nouă înșine și  le-o arătăm constant,  sunt șanse mai mari ca și ei să aibă grijă de mintea cât și de corpul lor. În acest sens, în fiecare an,  spun stop la orice activitate și îmi dedic timp odraslei mele să merg cu ea la controalele anuale de rutină.  E un copil ce știe de la vârste mici că e necesar să-și facă niște analize de sânge, că mersul la doctor nu e un subiect tabu. Nu are frică de acest lucru cum aveam eu în copilăria mea.  Nu o traumatizează  o înțepătură cum am mai auzit în dreapta și în stânga. Diverse argumente care arată mai mult fricile noastre, decât spaimele lor. Ca o paranteză la acest ritual anual, mă gândesc mereu la părinții cu mari cruci de dus , având copii  ce se nasc sau

Aseară am fost la ultima programare de pe lista investigațiilor de rutină  pe care orice femeie ar trebui să și le facă anual. În drum spre casă mă gândeam la grija și iubirea pe care noi trebuie să o arătăm corpului nostru. El e camarad de nădejde în absolut tot ce facem.  Din când în când, ar trebui să ne oprim din goana zilnică și să ne  punem câteva întrebări. Avem grijă suficientă de corpul nostru? De pielea noastră? Îi dăm destulă odihnă? Hrană de calitate?  Îl iubim? Ne provoacă dezgust? Ne încântă privirile? E supus frecvent șocurilor? Presiunilor zilnice? Stresului? Orelor nedormite? Dependențelor?  În cazul unui răspuns afirmativ, ce facem în acest sens? Nu trebuie să uităm nicio clipă că și corpul nostru  are nevoie mare de acel timp în care să îi vorbim. În care să simțim cum curge sângele prin el. Să simțim mușchii zvâcnind, pulsul bătând. Viața din el. De asemenea, corpul nostru este tare deștept. Împrăștie semne, indicii când se apropie de colaps sau surmenaj Tr

Sunt tare minunate zilele în care visele mari devin realitate. Când dorințele îți sunt îndeplinite. Când în trecutul îndepărtat  vizualizai ceva, iar  în prezent , acel ceva e real. E palpabil.    Bucuria e și mai mare când așteptările tale prind contur și tot acest proces  e rezultatul muncii tale. Când  tu ca și om realizezi ceva prin  forțe proprii. Dar și cu ajutorul  oamenilor din viața ta care  contribuie la creionarea  poveștii tale. Care sunt lângă tine cu o vorbă bună  sau cu diverse daruri minunate. E un schimb magic de energie pozitivă deoarece  ei te ajută și se bucură de bucuria ta.  Bucuria ta se  împrăștie în univers. Și apoi ți se întoarce înmiit.  E vital ca în astfel de momente  să poposim un pic în acea stare de beatitudine. De recunoștință. Să pășim în lumea dorințelor împlinite. Să simțim mirosul  dorințelor atinse.  Să nu trecem imediat la următoarele ținte.  Să fim bucuroși  de atingerea unui țel deoarece acel scop  poate fi uneori greu de atins. Poți trece