Stil de viață bucuros

Locul unde îmi încarc bateriile, unde râd , unde plâng, unde mă joc, unde dansez,  unde dorm și mă simt cel mai bine e casa mea dragă. Bârlogul meu azuriu. Oriunde aș merge, oricât de multe locuri frumoase aș vedea, mereu mi se face dor de căsuța mea luminoasă. Un spațiu mic unde stau de  un an, dar în care se găsesc ascunse  multe bucăți din inima mea. Un loc la care am muncit cot la cot cu ursul meu drag ca să-l  decorăm  modest, pe placul inimii noastre.  Al treilea proiect frumos din viața noastră care ne-a sudat și mai mult relația. Bucătăria e un spațiu frecvent utilizat. Cu extrem de multă lumină. Cu blat plăcut la vedere. Unde mereu se găsește ceva bun de mâncare.  Un loc drag inimii unde ne adunăm cu toții seara și luăm cina sau servim un mic dejun colorat în weekenduri. Unde mai mereu găsești o floare. Sau o pată de culoare. O ceartă. Sau o împăcare. O melodie faină, un zâmbet. O vorbă bună sau nebună. Când le pregătesc de haleală urșilor mei mâncăcioși,  îmi salut  c

Stăteam zilele acestea și mă gândeam la felul meu de a fi și la modul în care reacționez în diverse situații. Eram supărată și exigentă cu mine însămi judecându-mi aspru anumite comportamente. Gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că unele elemente sunt acolo în gena mea, moștenite transgenerațional sau preluate comportamentual de la cei în preajma cărora am crescut. Unele tipare  pot  fi modelate, analizate, poate  chiar schimbate cu ajutor, voință şi conștientizare.  Trebuie doar să-mi acord spațiu, răbdare, acceptare, iar un alt pas ar fi să mă las în voia unei introspecții interioare mai profunde.  Atât a mea cât şi a familiei din care provin.  Îmi sunt mai clare unele reacții, atitudini, comportamente.  Mi-au lipsit mult figurile masculine în procesul meu de  şi creştere ca şi copil deoarece bunicii s-au stins tineri din viață, iar tata a fost destul de absent.  Vrem - nu vrem, ducem în spate bagajul părinților noștri. Și al spațiului cultural în care ne-am născut. Am preluat

Zilele acestea am asistat la o scenă tristă din cortina vieții și a morții care mi-a rămas adânc întipărită în suflet, și anume cum un bătrânel își ia rămas bun de la bătrânica lui după 62 de ani împreună. Îl bușește plânsul când îi aruncă o ultimă privire și e dărâmat de durere. Dar își păstrează luciditatea și face un pas în spate.  Doi oameni care au stat împreună cât alții nici nu apucă să trăiască. Doi oameni colorați care mă binedispuneau când îi vizitam. Extrem de diferiți: ea înfiptă și mai dură de fel, el un bărbat frumos, glumeț, cu părul alb și calm. Aveau o chimie tare faină  și se tachinau într-un stil contemporan. Doi oameni ce probabil s-au completat frumos de-a lungul vieții. Care au trecut prin multe episoade împreună : și mai bune , și mai rele.  Și au rămas împreună. 62 de ani... Cu siguranță rar voi mai întâlni în viitor cupluri atât de longevive.  Fața bătrânelului era schimonosită de durere. Mă privea cu blândețe și calm, ochii îi  lăcrimau ușor  și îmi mă