Despre traume…

Empatizam de multe ori cu oameni ce treceau prin diverse traume, dar totul e diferit când personal intri în ghearele ei.  O traumă rămâne în minte, în inimă. Picături de ploaie curg șiroaie în anumite zile când îmi vine în minte acea după-amiază de vară.  Suferința se mai așează, se mai estompează, se mai diluează. Dar nu dispare. Face parte din ființa mea. Voi pleca de pe acest pământ cu ea.  Speranța de vindecare există doar dacă  ne permitem să trecem printr-o serie de pași în integrarea  şi conştientizarea traumei.

Sunt zile în care îmi reapare ideea morții subite. În care mă catapultez acolo în nisip și o speranță îmi invadează corpul. Alerg către tatăl meu ce stă întins și fără puls și-l iau în brațe. Și-i spun - tată, te iubesc. Acum, ridică-te! Îi spun ce nu i-am spus niciodata când era în viață.  Deoarece nici mie nu mi s-a spus niciodată asta, copil fiind. O iau în brațe pe mama și-i spun că va reveni pulsul. Că va fi bine. O rog să se liniștească. Câtă vulnerabilitate poate exista în noi câteodată….

În alte zile mă simt înghețață de frica de moarte conștientizând că vine o zi când al nostru corp rămâne  fără viață. Suntem trecători în lumea asta mare. Moartea a fost la câțiva pași de mine. Am simțit-o.  Poate și de aceea, după multă suferință și zile tare grele, văd fiecare zi ca pe un dar. Mă supăr, mă enervez , mă revolt dar la sfârșit trag linie și zâmbesc. Am atâtea motive să o fac. Viața are parfum. Viața e frumoasă. E așa bine să ne curgă sângele prin vene. Să ne simțim pulsul. Să fim calzi. Să ne uităm la cer și să mulțumim că pur și simplu suntem.

Interesante sunt și reacțiile celorlalți din jur când tu ca individ treci printr-o traumă. Am observat pe propria-mi piele o îndepărtare tăioasă a unor oameni dragi mie în acele zile călduroase  de august.  Acea îndepărtare , resimțită mai intens în prezent,  o pun pe seama faptului că  eu emanam prea multă durere , iar ei nu știau cum să reacționeze. Erau și ei vulnerabili… Înghețați emoțional. Cert e că în mine a rămas acea rană de abandon din partea lor. O rană înăbușită în ultimii 2 ani.  Am acoperit-o bine, dar  în această perioadă a ieșit la suprafață.   O trăiesc intens și mă las să sufăr deoarece așa ajung la vindecare. Nu judec pe nimeni… Doar simt. Simt dezamăgire, abandon și revoltă.

Îmi răsună în minte acele telefoane seci, dialoguri false deoarece nici ei nu puteau să facă față durerii. Rușinea și vulnerabilitatea mea de atunci m-au împiedicat să fiu sinceră cu ei și să le spun stop. Dar poate e mai bine deoarece era prea mult pentru mine să simt concomitent abandon, lipsă de empatie , suferința pierderii subite a unui părinte , agonia și furia celuilalt părinte. Era prea mult şi pentru ei...

 Cum poți reacționa cel mai natural când un om foarte  apropiat trece poate printr-o vulnerabilitate mare ? În primul rând, prin contact uman dacă acest lucru este posibil. Dacă viața îți permite, renunți la tot  și te duci efectiv  să stai lângă el. Îl chemi la tine. Il ții în brațe și nu-i spui nimic. Îl încurajezi să plângă și-l lași să debiteze tot ce-i trece prin minte şi inimă.   
Plânsul e terapeutic în astfel de momente deoarece  deschide calea prin care ulterior vor ieși furia, negarea, depresia și multe alte emoții intense.  Îi oferi multe îmbrățișări deoarece această minune a universului - îmbrățișarea - are o putere tămăduitoare.  Dacă totuși simți că el simte să se închidă în el însuși uneori,  îi dai spațiu deoarece suferința poate fi mare funcție de interiorul fiecaruia.   Doar  timpul ajută în vindecare.

Îi mulțumesc zilnic lui Dumnezeu că am avut în viață un înger frumos lângă mine, pe Daria mea dragă care m-a îmbrățișat de nenumărate ori în acele zile negre. Mulți mă întreabă de ce e Daria atât de legată de mine, dar nimeni nu știe de acele luni în care am fost singură cuc  cu ea într-un oraș  mic unde săptămâni bune, luni, priviri furișate îmi erau aruncate ,  simțindu-mă la orice  pas atât de vulnerabilă. Fata bărbatului înecat arătată cu degetul. Mergeam singură  zeci de kilometri cu ea prin oraș deoarece nu mă lăsam  copleșită de acea suferință. Nu-mi permiteam acel lux. Plângeam ore în şir noaptea. Dormeam puțin. Nu mi-era foame, nu mi-era sete.

Mă încărcam de la Daria, iar mama se încărca de la mine. A fost o legătura  sinergetică intensă cu al meu copil și-i voi fi recunoscătoare veșnic pentru puterea pe care mi-a dat-o în acea vară.

Eram conștientă că inima mamei a fost năpădită de  niște electroșocuri puternice și m-am adunat să o ajut cum pot eu mai bine. A fost și ea singură. A fost și ea respinsă de oameni. A fost străpunsă îndelung de priviri și de curiozități ,iar  inima îi era împietrită.    

M-am ridicat din suferință și am fost lângă ea deoarece  mi-am dorit să am o mamă sănătosă, lucidă, să reușească să fie independentă după acest accident, să-și continue activitățile pe care le avea după moartea fulger a tatălui. Și ruga mi-a fost ascultată. Cu răni în inimă s-a ridicat și e unul dintre cei mai puternici oameni pe care-i cunosc.

Să ne fie viața lină ! Să-i simțim parfumul. Să fim aproape de oamenii dragi izbiti uneori în viața și de evenimente mai grele….