Durerea se așează în timp
Acum patru ani, într-o după-amiază aridă de vară, tatăl meu a fost înghițit de valuri. A fost adus de salvamari la mal și a murit în fața mea după manevre de resuscitare repetate zadarnic. Eu și mama mea eram acolo lângă el și vedeam cum corpul lui schimonosit rămâne fără pic de viață. Un eveniment traumatizant care a schimbat cu siguranță multe bucăți din mine. Mi-a luat ceva timp să accept că moartea poate fi extrem de dură uneori. Că suntem atât de efemeri . Că e vital să ne trăim viața cât mai autentic posibil. De asemenea, cu durere am acceptat că în anumite momente din viață a trebuit să fiu un copil pe cont propriu deoarece tatăl meu nu mai era fizic acolo când poate aveam și eu nevoie de el. Totodată în ultimii ani am digerat greu și ideea că mama mea dragă e nevoită să se descurce singură în timp ce se îndreaptă spre partea a treia a vieții. Sunt tristă că nici copilul fratelui meu nu va avea șansa să-și cunoască bunicul care avea un potențial frumos în c