Îngerul nostru păzitor, te iubim!

De multe ori vorbesc cu mama despre trauma pe care am trăit-o împreună pe plajă , în vara anului 2016. Îmi vor rămâne  întipărite  sub piele acele  secunde când am fost anunțată că tata a fost luat de valuri, acele fracțiuni de timp când îl căutam disperată cu privirea, acele  minute în care medicii îl resuscitau și în mine zăcea speranța că va respira până la urmă. Că va reveni la viață. Eram într-un șoc crunt și pe fundal auzeam cum se  declară decesul. Corpul îmi era încremenit. Abia mă mișcam. 

E o durere pe care nu o poți descrie în cuvinte.  Care-ți lasă o cicatrice pe suflet. Să-ți vezi tatăl întins pe plajă, fără respirație, să-ți strângi mama tare de tot în brațe cu groază să nu o afecteze acest șoc sub diverse forme. Să o vezi cum își înghite lacrimile și-și păstreaza  mintea limpede când dă această veste îngrozitoare și celuilalt copil al ei.  O astfel de experiență te schimbă mult ca și om. Vezi diferit totul. Cam pricepi care-i faza cu viața și moartea. Îți sunt răscolite multe prin interior. 

Ieși de pe pilotul automat în care ai zăcut vreo 30 de ani și ești mai introspect cu privire la relația tată  fiică. Retrăiești unele momente din trecut. Poți avea parte de niște declickuri puternice. Şi-ți pare rău că au rămas unele chestiuni nevorbite.

Daria, copilul meu drag a fost o resursă importantă care ne-a ajutat mult, şi pe mine, şi pe mama  în acele luni după acel tragic accident. A fost îngerul nostru. Avea 10 luni , iar după înmormântare, mi-aduc aminte că a început să meargă singură.  Tot ritualul pe care trebuia să i-l asigurăm ne-a mai ventilat  acea durere, acel șoc.
Mă plimbam cu orele prin oraș cu ea căci simțeam că mă doare tot când stăteam locului. Seara după ce adormea,  câteva ore bune stăteam de  vorbă cu mama ca să mai scoată din furie. Din durere. Din frustrare.  Din acea tristețe macabră.
E extrem de  important ca în astfel de momente  de șoc , după o traumă zdravănă la care  asiști,  să apelezi la cineva care să  vorbească cu tine, să-ți accepte toate toanele. Să te accepte atât de vulnerabil , să își dea seama că tu , om măcinat de durere și de șoc poți scoate din tine mult negru, mult venin. Multă furie. Să-l îmbrățișezi pe omul în șoc. Să-l ajuți să mai ventileze durerea. Să nu judeci, să accepți și să nu negi. 

Puiul meu dărios a fost puterea mea deoarece  luni bune după incident, am decis să stau alături de mama. Am renunțat la toată viața mea, la rolul meu de soție, de prietenă ca să-i fiu alături necondiționat mamei, iar acest copil a fost îngerul meu păzitor. A fost sufletul care mi-a transferat resurse interioare cât Everestul deoarece mi-era atât de greu să-mi văd mama în acea durere.
Probabil și din această cauză, relația cu fiica mea este extrem de intensă. E plină de substanță și de esență.
La nici 4 ani împliniți, Daria mă simte când sunt tristă. Vine la mine, mă ia în brațe și mă întreabă uneori dacă  îmi vine să plâng. Şi-mi spune apoi: poți plânge mami, căci eu îți dau un pupic și tu apoi îmi zâmbești.
O simt aproape, am o relație tare faină cu ea. Ieșim în oraș, ne hizilim, ne distrăm. Ne certăm, mai țipăm. Dar la urmă , ne-mbrățișăm. Vor veni cu siguranță și acele zile de criză cu toane, dar sper să-i fiu aproape necondiționat.
Toată sensibilitatea ei, felul energic de a fi , bucuria ei de care tata era topit   mi-au dat niște puteri nebănuite. 

Dezvoltarea ei motrică rapidă după moartea tatălui, vorbitul precoce, energia  debordantă mi-au umplut  mintea.  Cât şi inima.
Mulțumesc din inimă, copilul meu drag!