Gânduri la ceas matinal - de'ale părințelii
În acest sens, în fiecare an, spun stop la orice activitate și îmi dedic timp odraslei mele să merg cu ea la controalele anuale de rutină. E un copil ce știe de la vârste mici că e necesar să-și facă niște analize de sânge, că mersul la doctor nu e un subiect tabu. Nu are frică de acest lucru cum aveam eu în copilăria mea. Nu o traumatizează o înțepătură cum am mai auzit în dreapta și în stânga. Diverse argumente care arată mai mult fricile noastre, decât spaimele lor.
Ca o paranteză la acest ritual anual, mă gândesc mereu la părinții cu mari cruci de dus , având copii ce se nasc sau sunt diagnosticați ulterior cu elemente mai speciale. Copii deosebiți, lecții de viață de o mare profunzime ce necesită dedicare multă din partea părinților, sacrificiu, putere, răbdare , compasiune. Și multă iubire necondiționată. Mă înclin cu respect și admirație acestor munți de oameni ce luptă până-n pânzele albe pentru odraslele lor dragi. Iar pentru cei cu ai lor copii sănătoși, le recomand o carte stufoasă ce ne ajută să prețuim și mai tare sănătatea noastră și a copiilor noștri și să prizăm recunoștința în doze mai mari: Departe de trunchi - Andrew Solomon.
Nu e mereu ușor pentru noi părinții să fim puternici și curajoși când ai noștri copii au nevoie de diverse intervenții sau controale care pot apărea pe parcursul existenței lor. Unii se nasc perfect sănătoși. Alții nu. Loteria universului. Nu putem ști exact de ce, când, cum...Putem doar să găsim în noi puteri nebănuite și să luptăm.
Ieri, am petrecut o mare parte din zi cu Dărioasa mea dragă la un spital de stat pentrul controlul anual la ochi, căci e necesar să i-l facem periodic , având din naștere un ochișor mai mare și unul mai mic, moștenire de la tăticul ei drag. Am ajuns acolo extrem de devreme și la orizont se afișa o mare de oameni. Îmbulzeală, gălăgie, asistente urlând, șoc și groază. Copilul era lângă mine și știa că are de făcut un control ce presupunea o anestezie ușoară ca să ne asigurăm că totul este bine. În amalgamul de stări care mă invadau (tensiune ridicată de la abrambureala spitalicească, vulnerabilitatea resimțită pentru ce avea să urmeze, frica să nu fie ok rezultatele), încercam să-mi păstrez calmul. Eram totodată emoționată și priveam cu dragoste acel omuleț zâmbicios care părea așa sigur pe el și îmi spunea povestea auzită de la mami a ei, cum că va veni un roboțel zburător pe nasul ei, o va adormi și ea va visa zâne și unicorni. După ce se va trezi , mami a ei o va ține în brațe și obligatoriu îi va da înghețată la castron. Îmi explica că ea are un ochișor mai mare și unul mai mic ca tati al ei. Și că ei doi amândoi sunt niște oameni speciali. I-am tot povestit de ceva timp aceste lucruri pe înțelesul ei încât știe ce să răspundă copiilor când este întrebată despre diferențe, fără să facem apel la tot felul de povești sf-istice. Ci la purul adevăr explicat desigur pe înțelesul ei. Se ajunge la această naturalețe prin acceptarea copilului, prin relaxarea ta ca și părinte. Prin eradicarea rușinii. Prin comunicare multă pe măsură ce crește copilul, prin observarea lui și prin găsirea unor soluții când conștientizezi că al tău copil are de suferit din cauza acestor diferențe.
Din păcate în societatea românească, e un nivel mare de reziliență la diferențele dintre copii. Și sunt multe diferențe între copii, iar ei înțeleg mai multe decât vrem noi să recunoaștem. Problema e la noi, adulții , sufocați de rușine , de prejudecăți, de competitivități, de invidii, de frici sau de răni.
De multe ori, simt curiozitatea copiilor de a întreba: dar de ce are un ochi mai mare și unul mai mic, iar părinții lor parcă evită să-i lase să întrebe acest lucru. Intervin în acest moment cu încredere în voce și o expun pe Daria acestor întrebări ca să le explice ea la rândul lor care-i treaba cu diferențele. E extrem de greșită această abordare a părinților de a nu-i lăsa să întrebe cu argumentul de a nu deranja. Sau de a inventa diverse povești. Cum le creștem toleranța față de diferențe dacă nu îi lăsăm să întrebe? Dacă nu vorbim deschis despre diferențe?
Ziua de ieri a fost o lecție mare pentru mine, deoarece copilul meu s-a oglindit în noi, părinții lui. El era curajos deoarece și noi păream în fața lui curajos. Siguri pe noi. Chiar dacă în adâncul inimii nostre, el nu știa ce se află. Fiecare om, atunci când devine părinte, primește un bulgăraș în sufletul lui. Pe măsură ce crește copilul si pe măsură ce interacționează cu diverse provocări, acel bulgăraș e tăvălit prin tot felul de prafuri, stări , senzații, emoții și devine un bulgăroi. Care în diverse momente ale vieții, trece ca un tanc prin tot corpul nostru și ne zguduie bine de tot. Și apoi iarăși se așează cuminte la locșorul lui.
Zi cu soare ! Cu răbdare și cu responsabilitate față de ai noștri copii. Cu iertare și dedicare!
Comentarii
Trimiteți un comentariu