Gânduri în Sâmbăta mare

De câteva săptămâni, am învățat să-mi ascult mai conștient corpul. Mintea și organele. Încerc treptat să schimb tipare. Tipare adânc înrădăcinate care mă trăgeau deseori de mânecă să fac lucruri că așa trebuie, că așa e tradiția, că e rușine să nu le bifez.  Că vedeam la alții și vroiam și eu.   Că alții se simțeau vulnerabili dacă eu schimbam obiceiurile practicate  cu maximă conștiinciozitate de-a lungul anilor.

Învăț cu pași de furnică  să ies din aceste tipare și să-mi pun organismul și nevoile lui  uneori chiar înaintea  nevoilor inimii.  Deasupra așteptărilor celorlalți.  Sunt și genul de om care are așteptări înalte de la el însuși:  să fiu o mamă  bună, să am o relație de calitate cu al meu om , să nu renunț la prieteniile la care țin atât de tare. Să  inspir alți oameni și să mă las inspirată.  Sunt totodată un individ cu exigențe și  pe plan profesional. Caut mereu soluții și portițe ca să nu renunț total la mine. La  micile plăceri care îmi aduc bucurie. 

Toate aceste roluri în care mă regăsesc prin rotație zi de zi duc la un consum extraordinar de energie. Drept urmare, organismul ajunge uneori  la un surmenaj în sens metaforic, iar datoria mea de om care depinde de corpul lui este să pună stop  din când în când  acestui  ritm nebulos  și să intre într-o perioadă de carantină. În astfel de momente,  simt nevoia  să  refuz vizitele care sunt în tendință în prag de Sărbători chiar dacă sunt prilej de a mă întâlni cu oameni la care țin foarte mult. Evit să pierd zeci de minute în trafic ca să ieșim din acest oraș sugrumat sau în supermarketuri ca să umplu coșuri. Nu vreau să fac bagaje și optez pentru un nivel de  socializare mai modest.  Îmi displace ideea de a-mi seta ore fixe și locații la care trebuie să ajung chiar dacă poate mi-e somn sau mi-e lene. Încerc să nu mai pierd timp  peste limitele normalului gâtind sau făcând curățenie. 

Aceste pauze și ieșiri din vâltoarea ritualurilor  mă ajută să fiu mai calmă, să am un echilibru mai bun corp - minte. Să simt mai intens  sărbătoarea în sine. Să  revin  apoi în forță la rolurile mele zilnice. 

Sunt anumite semne ale organismului și ale minții pe care le recunosc mai ușor  și astfel, mi-e mai clar când trebuie să iau o pauză. După nebuloasa din luna aprilie, îmi dau voie să fac lucrurile într-un slow motion și fără presiune mare. Nu mă grăbesc deloc dimineața. Nu-mi fac planuri fixe. Lenevesc, inspir cu răbdare aerul matinal. Mă plimb prin natură. Dac vreau să tac, tac. Dacă am chef de o vorbă, dedic timp unui prieten drag.  Nu  fac deplasări în afara sectorului în care locuiesc. Nu mănânc pe fugă, încerc să dorm mai mult decât în celelalte zile.  Îmi dau voie să mă plictisesc. Profit, dacă am această șansă, să nu stau chiar non stop cu Daria în aceste zile libere  deoarece acele ore pe care noi , în calitate de părinți, le avem fără copil sunt o binecuvântare. Sunt prilej de a ne încărca rezervoarele cum îmi spune mereu o prietenă dragă, de a ne  reface stocurile de răbdare , de blândețe chiar dacă mă mai copleșește uneori vinovăția din cauza că prefer să am și acel timp fără copil. 

Mă bucur din inimă că în ultimele zile din Săptămâna mare, am  simțit mai intens această Sărbătoare a Învierii.  Am trecut prin tot felul de stări într-un timp relativ scurt și acest lucru îl datorez si spațiului sacru, preoților dedicați și calzi de la Biserica Sfântul Nicolae dintr-o zi. E o atmosferă aparte în această locație și cele câteva ore petrecute acolo la Denii spre sfârșit de săptămână m-au transpus în copilărie. M-au readus către acel tărâm magic, lipsit de griji , într-o lume liniștită și naturală. La ceas de seară,  făceam o gașcă mare cu vecinii din sat și cu  bunica și mergeam la  Denii.  Străbăteam pe jos un drum de două ore dus-întors , citeam, cântam la strană și  adormeam atât de liniștită și bucuroasă.  Am resimțit acea senzație, acea mângâiere caldă de acum vreo 16 ani în prezent. E o trăire frumoasă. Și o  recunoștință că acea valoare pe care bunica mea mi-a transmis-o a renăscut într-un spațiu urban ca București. 

Din punct de vedere religios, văd această sărbătoare  a Paștelui ca pe o metaforă a suferinței, a morții, a învierii, a iubirii, a urii și a firii umane în toate ipostazele ei.  Îmi iau din ea strict acele  elemente  care se  aplică  extrem de bine în societatea noastră modernă. În viața mea de zi cu zi. În relațiile mele. Discursul lui Iisus din Grădina Ghetsimani are o valoare deosebită și se aplică excelent vremurilor noastre dacă este interpretat și într-un stil modern. Iar interpretarea lui depinde și de  harul unui preot. De calitatea lui de a a explica pe înțeles valoarea credinței în rândul oamenilor.  Și de libertarea noastră de a crede cum și în ce vrem deoarece acest subiect este atât de intim încât judecățile sunt  obligatoriu de evitat. 

Mă uit la cer , ascult https://www.youtube.com/watch?v=xRV2oja8fzY&t=5083s și mă pregătesc de Slujba Învierii.  Lucruri simple. Dar care mă bucură infinit. 

Seară cu liniște. Cu pace. Cu  iubire și gânduri bune!