Părințeală versus plăceri

Vorbeam zilele astea cu o amică care s-a mutat în străinătate și era stupefiată de  nonșalanța cu care oamenii își asumă să facă acolo   doi - trei copii fără atâtea analize și frici ca în societatea românească. Se simte un soi de relaxare în aer. Uneori  parcă dă pe dinafară, îmi spunea ea amuzată.  Îmi mărturisea că şi veniturile îi ajută, şi politicile sociale dar şi faptul că mamele sunt mai relaxate, nu au așteptări atât de mari. O lasă mai moale cu presiunile.  Sunt uneori mai egoiste și nu-și dedică în exclusivitate  timpul personal copiilor. 

Ce-i drept, încep serviciul la 3 , maxim 6 luni împlinite ale copilului și au un sistem social mult mai sănătos care să le sprijine din mai multe puncte de vedere.  Nu e atâta competitivitate în aer. Nu consumă toată energia în a se informa înainte de naștere deoarece multe protocoale  încurajează nașterea naturală și li se oferă și un sprijin considerabil  în acest sens. Multe mame se reîntorc la serviciu după acea perioadă scurtă  căci așa e politica și nu au acel sentiment pronunțat de  vinovăție. 

Îmi mai spunea amica mea că nu sunt acaparate în primii ani de rutina creşterii unui copil  deoarece sunt nevoite, dacă nu au posibilități financiare, să se întoarcă la muncă după o perioadă scurtă. Bonele sunt la ordinea zilei,  seara după serviciu. Și sunt mult mai ușor de găsit pentru o oră, două, trei,  decât în mediul românesc.

Nu știu a la longue  ce urme lasă acest sistem al lor asupra atațamentului copilului.   Abia se obișnuiește  cu bebeluşul şi mama revine la job.  Începe copilul să vadă mai bine și  mama  pleacă de lângă el. Sare multe etape de dezvoltare ale copilului. Poate judec greșit. Habar nu am cum e, ce simt aceste femei deoarece eu  provin dintr-o societate la extrema cealaltă unde ai posibilitatea să stai acasă chiar și doi ani. Unde în  mediile pline de mame și copii primești sfaturi cu căruța, unde ești chiar  taxat ușor pentru ceea ce faci uneori în calitate de mamă. 

Punctul de vedere personal  în  argumentația pe care amica mea o susține   este bineînțeles subiectiv şi nu putem să generalizăm. Totuși , se leagă oare relaxarea , degajarea  femeilor de numărul de copii pe care aleg să-l aibă? Influențează societatea, politicile sociale,  legile din piața muncii deciziile părinților în ceea ce privește numărul de copii? Se leagă natalitatea unei țări de toate aceste aspecte?

Pe de altă parte , am cunoscut  colege franțuzoaice , mame de doi , trei  chiar  excepțional și  de patru copii  și am observat din discuțiile pe care le aveam cu ele  că nu au uitat complet de pasiuni, de hobby-uri, nu-și sufocau copiii pe măsură ce aceștia creșteau și  nu investeau absolut toată atenția și energia lor în copil. Îmi mai explicau că unul dintre părinți e de obicei mai omniprezent în viața copiilor,  în multe dintre cazuri chiar și tatăl stă acasă și se ocupă de creșterea lor  fără a renunța complet la job. Se practică mult lucratul de acasă , joburile part time. o zi liberă pe săptămână, se pot negocia diverse lucruri în aceste sens și se face apel fără rușine la diverse ajutoare sociale pentru îngrijirea copiilor.  Părinții își lasă copiii în tabere de la vârste mici, le încurajează independența, hobby-urile deoarece nici ei la rândul lor nu renunță la micile lor plăceri. 

Medii sociale extrem de  diferite. Îmi făceam o introspecție și recunosc că și eu  am investit multă energie din momentul  în care am aflat că sunt însărcinată (controale, programări,  studii intense, participări la cursuri peste cursuri, navigări intense pe site-urile bebelușești). Ca să fac lucrurile cât mai bine. Să mă apropii de perfecțiune. Să fiu un părinte cât mai bun. Deoarece trăim într-o societate  unde cred că se  promovează excesiv  ideea de mame perfecte.

Riscul într-un astfel de scenariu e că ne putem suprasolicita. Ne putem degrada relațiile de cuplu. Relațiile de prietenie deoarece toată energia uneori se duce către îndeplinirea acestui unic rol.
Sau ne putem confunda complet cu acest rol de părinte. Nu mai avem alte subiecte de conversație, alte îndeletniciri. Pasiuni sau ritualuri ce ne privesc doar pe noi. Dar nu trebuie nimeni judecat deoarece e  asumarea fiecărui om care intră în astfel de scenarii. Cum pentru unele mame,  e magie şi bucurie mare să aibă mai mulți copii şi să se implice cu drag cât mai mult în creşterea şi educarea lor, alte femei aleg împăcate varianta unui singur copil. Sau chiar preferă să nu aibă deloc copii.
Vital e ca în ambele cazuri , niciun părinte să nu reproșeze mai târziu copiilor că au renunțat la multe lucruri din viața lor  ca să se dedice lor sau că toate investițiile li s-au dus către educația lor cu prețul unor sacrificii mirabolante. 

Până pe la doi ani și jumătate ai Dărioasei mele dragi, eram și eu acolo, complet absorbită de acest rol. Nu-mi pare absolut deloc rău pentru dedicarea profundă de care am dat dovadă deoarece am pus mult suflet şi  toată această experienșă m-a modelat ca şi om. Treptat, pe măsură ce a mai crescut, am început să mai diferențiez rolul de mamă de cel de femeie, soție sau prietenă. 

Simțeam  la un moment dat că tot câmpul meu lexical se ducea către acea experiență și parcă mă sufocam . Aveam  nevoia şi încă mai am nevoie  de mai mult contact uman, de lucruri particulare  care să mă definească pe mine ca și om dincolo de rolul de mamă. De un pic de spațiu în afara rutinei. De un suflu creativ. 

Încerc zilnic să ajung la un echilibru în acest sens cu ajutorul unei organizări minuțioase  şi al unui  soț extrem de implicat . 3 zile pe  săptămâna sunt acolo omniprezentă în viața copilului meu, mergem la pizza , gătim, dansăm, ne jucăm extrem de mult , improvizăm , desenăm,  ne certăm , ne împăcăm , plângem , râdem,  iar celelelalte două zile încerc să mi le aloc mie în măsura posibilităților. Activităților care îmi plac , pasiunilor,  ieşirilor deoarece cred mult că acest contact uman prezent în viața noastră aduce multă esență şi calitate  existenței noastre. 

Practicând acest exercițiu, conștientizez uneori mai mult, alteori  mai puțin că el, copilul meu nu e sensul meu în viață.  Acel puțin timp investit în lucruri care-mi plac dau naştere unor resurse interioare bogate care mă ajută sa fac față mai bine perioadelor în care copilul meu e în suferință  şi are nevoie de mai multă atenție din partea mea, de mai multă iubire necondiționată, de mai multă răbdare; zilelor în care eu sunt  cu moralul la pământ; momentelor  tensionate de la muncă ; clipelor de furtună din relație; episoadelor mai dureroase din viața oamenilor dragi mie.
E drept că şi munți de energie fizică se ridică la orizont ca  să reuşesc să  integrez amalgamul de  dorințe în orarul zilnic. Dar toate eforturile fizice depuse merită deoarece energia asta psihologică îmi dă aripi. Simt că vibrez.  Trăiesc intens. Şi iubesc...