Neuroni zdrobiți

Dimineți de alea extra hard pe care nu le uiți curând. A căror tensiune îmi  intră în sânge.  În care capul îmi vâjâie frenetic, îmi vine să mă bag într-un colț și să urlu. Să sar de sute de ori pe o trambulină.  Sau să alerg pe un câmp dechis.  Să arunc, să izbesc,  să o iau la fugă căci creierul reptilian nu se mai poate controla. În care  mi se pune o pânză groasă peste ochi și uit toată teoria parentală conform căreia trebuie să vorbești blând copilului , să-l înțelegi și să-l îmbrățișezi. Să negociezi cu el și să-l asculți. 

S-a trezit Dărioasa mea ca un tsunami. Fulgera și tuna. De ce ? Căci tati al ei a plecat mai devreme și nu mai avea parte de  ritualul  în care își bea laptele cu cacao cu noi doi  la masă cum  procedăm zilnic. Probabil nici nu se odihnise cum trebuie sau avea altele rămase de ieri . Cine mai știe... 

Mi-ar fi plăcut să o înregistrez cum bodogănea    în mijlocul camerei :  mami, sunt extrem de nervoasă că a plecat tati. Unde e tati al meu? De ce a plecat mai devreme? De ce nu m-ați trezit?  S-a pus frumușel în mijlocul livingului și  începea filmul de groază . De ăla cu exorcizări și energii multe pe fundal. Mi-am zis că e normal și am lăsat-o să se descarce.  M-am așezat la nivelul ei să-i explic că mâine o vom trezi dacă vrea să petreacă mai mult timp cu tati al ei.  Am rugat-o să reducă sonorul de decibeli că mai sunt și bebeluși printre vecini și pac o altă  întrebare furioasă lansată în atmosfera tensionată: măi mami, tu nu înțelegi că-s tristă? Lasă-mă în pace! Și iarăși urlet cu iz exorcizator. Simulare pentru adolescența de mai târziu. 

Deja simțeam că o iau razna și eu căci aveam de prins un autobuz care pleacă din cartier  la intervale fixe, trebuia să o conving să se îmbrace , să ajung la timp la grădiniță și să mai fiu și la x oră  online la muncă. Extrem de mulți parametri în ecuație. Încercam să aplic tehnica, inspir, expir și apoi continui discursul - cu ce vrei să te îmbraci? Răspunsul a fost o trântă  pe jos, pe covor. Lovituri îndreptate către mine. N-am mai rezistat și m-am retras în cealaltă cameră ca să respir mai adânc și să arunc niște perne. Mai beau o gură de apă, mă mai plimb dintr-o cameră în alta.  După câteva minute, m-am reîntors la acțiunea intensă.  Aceeași stare de spirit . Arunca șosetele, arunca rochițele și urla. Tati al meu, unde ești? Din filmul de groază a trecut la registrul de dramă...

Recunosc că aș fi renunțat complet la lista de elemente din ziua respectivă și m-aș fi pitit în dormitor cu pilota pe cap. Cu dopuri în urechi. Cu ulei de lavandă pe pijama. Aș fi început și eu să plâng ca un copil ca să mă răcoresc. O înțelegeam că avea o dimineață proastă , că era tristă , că n-o fi dormit poate bine, mă simțeam vinovată că nu sunt mai calmă , dar toate astea veneau pe un fundal în care timpul nu ne permitea să o lălăim prea mult. Într-o zi în care aveam niște responsabilități de îndeplinit. Mă simțeam și inconfortabil căci îmi imaginam că iau o telecomanda și pun stop la filmul în derulare , că am ridicat vocea la ea, că eram și eu tensionată. Mi-ar fi plăcut să ieșim din peisajul cotidian, să o iau în brațe ,  să ne pitim în pat, să tragem draperiile și să dormim.  Dar așa o retrageam din lecțiile la care și ea trebuie să participe uneori, în  care îi mai șlefuiesc rezistența la frustrare. Asistă și ea la umanitatea mea, la stările mele nervoase, mă vedea și pe mine depășită de situație, cu lacrimi în ochi, lipsită de vlagă. 

Din nou reiau scena în care mă așez la nivelul ei, o iau în brațe  și-i explic că trebuie să prindem autobuzul și să plecăm ca să ajungem la micul dejun. Se mai calmează , acceptă să se îmbrace. Începe iarăși  plânsul că nu găsește păpușa favorită , că nu sunt șterși de praf pantofii, că-i murdară geaca, că o strânge eșarfa, că nu-i place căciula, că ...că...că... Pulsul meu o luase la sănătoasa, dar mă gândeam că o să ieșim la aer. Pe teren deschis. Cerul mă va ajuta să-mi resimt respirația mai ușoară. Vom alerga cum îi place  ei și speram să mai iasă din starea aia  apăsătoare. Am ieșit afară și s-a așezat în fund. Mami, eu tot nervoasă sunt așa că te rog să mă iei în brațe. Am luat-o pe sus, vântul mă plesnea peste obraz, cerul era și el întunecat, am mai inspirat aer rece de vreo două, trei ori și mi-am zis că mâine va fi o zi mai bună. 

Am strâns-o tare la piept și mi-am repetat că acest pui mic îmi încearcă limitele, nu e dezvoltat emoțional atât de bine încât  să faca față valului de emoții negative care l-a cuprins din zori de zi, experimentează  și niște acțiuni teatrale și are nevoie de mine să-i fiu necondiționat aproape. Am urcat în autobuz și mi-a zis : mami, mie îmi pare rău că m-am purtat așa ,dar eram  tare nervoasă. M-a luat de mână și m-a pupat. Nu era vindecată complet de nervișorii buclucași, dar cu răbdare și comunicare,  cred din inimă că vor veni și zilele în care va ști mai bine să-și gestioneze emoțiile. 

În ce mă privește, după astfel de povești colorate în nuanțe mai închise, merg pe jos ca să mai regenerez neuronii zguduiți. Ca să nu car nervii  și starea de spirit la job.  Sau scriu ca să mă descarc de tot balastul acumulat și ca să împărtășesc astfel de episoade  și altor mame sau persoane care sunt responsabile zilnic de educația unui copil. Multe  elemente din rolul de părinte sunt despre ei, copiii, dar să nu uităm niciodată că-s și despre noi. Mulți copii din universul ăsta mare sunt  din păcate respinși când nu au zile bune, sunt agresați și abandonați când nu știu să-și gestioneze emoțiile, sunt aruncați în marea ruținii când nu sunt acei copii zâmbitori, scoși din reviste.  Să ne găsim răbdarea,  energia, puterea interioară pentru astfel de situații. Să fim noi bine ca să fie și ei bine. 

Zi cu soare și culoare.

Sursa fotografie (https://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/psihologie-si-comportament/ai-un-copilul-nervos-iata-cum-il-poti-invata-sa-si-gestioneze-furia)