Darul ospitalității

Recunosc că am moștenit de la bunica mea ospitalitatea și plăcerea de a primi oameni acasă cu mare drag. Când eram copil,  în casa bunicii mele unde mi-am petrecut primii ani din viață, veneau în vizită tot felul de oameni, de la vecini, la doctor, la preot, la copii și probabil mi-a rămas întipărită în minte și în inimă plăcerea ei de a primi cu drag oaspeții.  Chiar dacă era bătaie de cap și  consuma mult timp cu gătitul, curățenia, spălatul vaselor , niciodată nu se plângea. Mereu era naturală cu oamenii care-i călcau pragul și avea acel fler de a-i face să se simtă tare bine. Era veselă şi energică.

Simțeam o stare de convivialitate în casa ei, zarvă și bucurie. Masa era masa, se vorbea, se râdea, se mânca bine. Casa bunicei avea  o energie tare pozitivă. Toate acele imagini au fost trecute prin filtrul inimii și preluate  și în casa mea.  Pornesc la drum cu gândul să nu fie mare lucru pe masă când trece cineva pe la mine, dar planurile din minte nu coincid cu cele din inimă. Ceva cald de mâncare tot se găsește, un dulce, un pahar de vin, un ceai  sau o cafea caldă își fac apariția în livingul modest.  Îmi place să mă pierd în discuții cu oamenii ce ne calcă pragul, să râdem și să povestim, să ascultăm muzică și să ne simțim bine. Îmi mai place să merg în casele cu oameni ce au acest dar natural al ospitalității. Oameni care te lasă să fii tu însuți. Fără critici, fără cicăleli sau protocoale.

Din păcate, e un dar rar întâlnit în ultima vreme deoarece oboseala  în rândul oamenilor ce trăiesc în orașele mai mari, joburile consumatoare de energie,  comoditatea, lipsa de timp își spun cuvântul  și oamenii nu mai obișnuiesc să se întâlnească atât de des la unul sau la altul. În locul acestor ritualuri au apărut  grupurile de what's up, ieșirile fugitive și tot felul de alte soluții  pentru a ne vedea cu un om drag în marea de activități cotidiene. E drept că întâlnirile față în față, casele pline și vizitele prelungite se mai răresc,  dar îmi păstrez optimismul și vreau să cred totuși că nu vor dispărea complet din peisaj. Deoarece avem nevoie de contact uman.

Recunosc că noi, în calitate de părinți ce ne creştem singuri odrasla și nu avem încă posibilități să ieșim pe cât ne-am dori, încurajăm și  iubim întâlnirile în bârlogul nostru cald. Sunt ore petrecute parcă mai cu esență.
Atâta timp cât voi fi sănătoasă , voi organiza cu drag acele serate spontane cu miros de clătite și dulceață de cireșe ,  cu paste sau cu aperitive, asezonate cu un ceai acrișor, un vin bun  sau un pahar de afinată. Cu oameni dragi inimii și cu gălăgie dărioasă pe fundal...

Te iubesc cu dor și drag, bunică dragă!