Butoiul cu resurse

19.30  pm. Am pregătit cina, am pus repede lâna pe mine și când a intrat ursul în casă, am tulit-o. Nu conta că era joi, că a fost o săptămână plină, aveam nevoie de un refill  ca să-mi reîncarc butoiul cu resurse.  Recunosc că nu sunt genul de părinte care să-și ia toată puterea de la copil,  care să uite complet de el însuși. Care să se resemneze și să spună, asta e situația, ai făcut un copil, stai locului și i te dedici complet.  Ba chiar sunt sinceră și recunosc că uneori  odrasla face prăpăd printre dozele mele de energie   și-mi scurtcircuitează bateriile.  Am nevoie de un pic de aer. De un pic de spațiu.  Sunt zile în care rămân fără resurse și trebuie să  reîncarc dozele  ca să fiu un om echilibrat. Ca să fiu un părinte mai luminos.   Mai vesel și mai distractiv. O soție mai prezentă. Un prieten apropiat.  Sunt zile în care am nevoie să ies din rutină, să mă depărtez un pic și să fac ceva drag inimii mele. 

Fug rapid spre autobuzul ce mă ia din cartier .  Inspir aerul rece. Cerul este negru ca tăciunea. E linște. Miroase a iarnă. Miroase a vacanță. Miroase a Crăciun.  Deja în prag de sfârșit de noiembrie, mintea îmi zboară către Crăciun. Către vin fiert, scorțișoară,  colinde și liniște. Mă uit pe geam și văd coada de mașini. Oameni care sunt încă blocați în trafic. Cu fețe alungite și obosite. 

Îmi pun căștile, caut  o muzică bună și mă gândesc ce-aș vrea să fac cu acele ore dedicate mie însămi. Zâmbesc ștrengărește gândindu-ma că  acum ceva timp nici nu aș fi conceput să ies din casă așa fără niciun plan, fără o locație fixă la care să ajung, fără  să mă văd cu cineva. Să ies și să nu mă intereseze unde, când , cu cine. Să nu am stresul orei la care trebuie să ajung. 

Asta înseamnă că am învățat să nu-mi fie chiar atît de rușine să ies singură. Să mă simt confortabil în preajma-mi.  Practic deseori  acest lucru deoarece mi-e clar că fiecare are programul lui rigid în timpul săptămânii, că trebuie să planifici din timp o ieșire, că nici eu nu-mi știu mereu cu exactitate ritualul așa că-mi place din când în când  să ies din casă și să mă duc să fac ceva drag inimii fără să depind de  nimeni.
Am și ajuns în centru și  m-am decis să merg să degust o felie aburindă de  la pizzeria stradală de pe Lipscani, vis-a-vis de Piața Sf. Gheorghe unde se mănâncă  pizza ca la mama ei. Au tot felul de combinații extrem de gustoase. Curcubeu pe cerul gurii. 

Bucureștiul e tare agitat și colorat la ceas de seară. Un oraș care chiar îmi place. Luminițe  multe pe străduțele înguste.  Trag cu ochiul  la aranjamentele prețioase  din vitrina restaurantului Mica Elveție unde  fețe îmbujorate ciocnesc pahare de rose . Amalgam de mirosuri, de accente și texturi care-mi dau un vibe fain. Oameni care râd,  gesticulează.  Îmi  simțeam butoiul mai plin. Curgeau resurse vii prin vene.  

Am făcut un tur al Lipscanilor  și bineînțeles că  nu am rezistat tentației de a intra în locul meu preferat - Carusel.  Comori livrești, forfotă,  lumină vie. Iar cireașa de pe tort e bistroul lor de la ultimul etaj. Un colț de rai cu muzică ambientală, cu lumină caldă , cu vin roșu, cafea cu vanilie, și  magie. M-am plimbat printre rafturile cu cărți doldora, l-am luat cu mine pe Domnul Irvin Yalom și-al  lui tratat - Darul psihoterapiei - și mi-am comandat un ceai cu aromă de vanilie. Apoi am stat.  Ce bine e să stai, să asculți și să te asculți. Să nu mai ai acea fobie de a sta singur la o masă. Să te răsfeți cu un desert bun și cu un ceai aromat. 

Stocul de resurse s-a refăcut. Să ne mai oprim din ritmul alert al activităților  cotidiene și să ne mai lăsăm inima să evadeze. Că e chiar bine!