Lăsăm copilul mic și plecăm o zi, două, trei?
Dumnezeu ne-a dat un copil extrem de atașat de noi, dorit din cale afară, iar luxul de a pleca câteva zile să avem un timp doar al nostru a fost rar la noi în bârlog. Am practicat mult jocurile de rol, eu plecam jumătate de zi sau o zi, chiar și două când a fost necesar și rămânea Dragoș sau invers. Rolul tatălui este extrem de important în creșterea copilului și dacă e posibil, trebuie obișnuit și încurajat să petreacă timp cu el de când e foarte mic.
De ce nu am avut parte mai des de un astfel de scenariu? Nu e vorba că nu am fi vrut să experimentăm și noi câteva zile fără odraslă sau că am fost eu o mamă maniacă să nu las pe nimeni să se atingă de odrasla, dar Dărioasa mea dragă s-a născut cu simțuri puternice și de la câteva săptămâni, simțea efectiv când o ia altcineva în brațe și plângea din cale afară. Mi-aduc aminte cum vorbeam cu Dragoș înainte să fim părinți despre acest subiect și nici nu ne gândeam că poate fi așa complicat să lași copilul câteva zile cu bunicii și să fugi la munte, dar nu poți prezice de dinainte că vei fi fanul cel mai mare al odraslei de la vârste extrem de mici. Poți doar să-ți accepți copilul, situația și să găsești soluții adaptate etapelor lui de dezvoltare emoțională. Dacă mi-aduc bine aminte, în primele luni nimeni din familie nu avea curajul să stea cu bebelușa noastră deoarece plângea foarte mult, chiar 2-3 ore seară de seară, mânca des noaptea , dormea doar pe burtă, și de preferat cocoțată pe corp de mamă, iar dacă simțea alte mirosuri ghici, ghicitoare ce se întâmpla - plângea. Nici măcar cadrul feeric în care bunicii își plimbă feeric nepoțica nu s-a derulat prea des deoarece Dărioasa mea sensibiloasă urla de mama focului când era bebelușă la cea mai mică groapă afară și se liniștea la senzori de mamă. La noi în bârlog, nu prea s-a dormit în primele șase luni, așa că scenariul de a o lăsa cu bunicii sau cu oricine altcineva a fost inexistent. Plânsul îndelung - după ce ne-am călit și am devenit efectiv imunizați la plâns de bebeluș - l-am pus pe seama faptului că nu putea să facă multe lucruri când era așa mică, nu înțelegea prea bine lumea ce o înconjura și se manifesta prin plâns. Când a mai crescut și ea și au prins și bunicii curaj, Dărioasa mea dragă scana imediat fețele și nu ne accepta decât pe mine și pe Dragoș, iar atunci rareori mai venea lumea în vizită pe la noi deoarece urla odrasla și nu te înțelegeai cu musafirii. O distracție maximă. Mergeam în vizite, vedea fețe noi, era totul frumos până încerca cineva să o ia în brațe - șoc și groază. A fost un copil extrem de plimbat de la câteva luni, a văzut multe locuri, mulți oameni, dar avea sensibilitatea la persoanele noi dacă îndrăzneau să o ia în brațe. Această sensibilitate asociată și cu matinalitatea ei excesivă , fiind drepți la 5 dimineața până aproape de un an jumătate făceau scenariul de a pleca și noi ca părinți câteva zile și mai ireal.
După un an jumătate, sensibilitatea la oamenii/locurile noi i s-a atenuat maxim, această emoție transformându-se în entuziasm și bucurie exprimate prin cele două întrebări - mami, tati hai a oc (loc) fumos / mami, cine vine a noi azi? Aceste exemple ne arată clar că trebuie să acceptăm etapele de dezvoltare ale copiilor noștri, să nu-i forțăm într-o direcție sau alta , deoarece când vor fi pregătiți, ne vor da ei semnale. Același principiu se aplică foarte bine și la ritualul de a-l lăsa pe copil să doarmă singur în patul lui. Sunt unii copii ce dorm natural singuri de la câteva săptămâni și rămân așa și când mai cresc, asta dacă și părinții își doresc acest lucru. Iar alții nu dorm chiar dacă părinții aplică tot felul de tehnici și strategii, consumă energie ca să le doarmă copilul singur, dar mi-e din ce în ce mai clar că odrasla va face asta tot când va fi pregătit, oricât ar încerca părinții să forțeze unele note. Lista de exemple poate continua cu făcutul la oliță, cu vorbitul și cu multe altele. Nu e neapărat meritul părintelui, e o oarecare loterie la multe capitole, secretul e să-ți cunoști bine copilul, să-l accepți și să cauți tehnici și strategii prin care el să înțeleagă lumea ce-l înconjoară. Și cu râs și cu plâns. Bineînțeles că e important să lucrăm cu ai noștri copii la anumite lucruri pentru a deveni mai independenți, dar trebuie să fim siguri că ei sunt suficient de dezvoltați emoțional și neuronal ca să-și canalizeze energiile și eforturile pe anumite arii. Să le cunoaștem temperamentele și să îi acceptam cum sunt, vorbind deschis și sincer despre asta.
Revenind la operațiunea din bârlog de a evada în doi, după un an jumătate, am mai lăsat-o câte o noapte să stea fără noi și tare bine ne-a fost. Miile de înrebări unde-i mami, unde-i tati, statul la ușă încălțată în papucii lui mami, trezitul noaptea , plânsul de supărare că nu sunt mami și tati și-au făcut apariția de-a lungul acestor nopți, dar a doua zi reveneam pe metereze deoarece eram amândoi conștienți că nu era pregătită emoțional să stea mai mult. Contează mult și atitudine persoanei ce rămâne cu acești copii extrem de atașați de părinți drept pentru care curajul, rezistența la plâns și la oboseală trebuie să fie omniprezente.
După ce am prins curaj în urma acestor evadări de o zi și îndrăzneam chiar să visăm la un weekend de 2 nopți la munte, elanul ne-a fost diminuat de un nou obicei al odraslei de a verifica noaptea că sunt în casă, rutină declanșată după ce am început eu munca. Se trezea frecvent noaptea și încă mai face asta și în prezent pentru a face check-inul mamei, readormind ușor doar dacă mă aude și dacă mâna mea face gimnastică nocturnă pe fruntea ei, mângâindu-o de zori. M-am gândit și la un mulaj dar s-ar prinde că ea e mare, mare ca să o citez. Dacă check-inul e făcut de altcineva, începe distracția.
Am mai reîncercat de două ori să evadăm de acasă pentru a vedea cum reacționează și bineînțeles că s-a lăsat iarăși cu niște reprize de plâns, dar a doua zi toată lumea era fericită, iar bunicele s-au mai obișnuit și ele cu comportamentul ei când nu suntem noi noaptea în preajmă.
În aceste escapade, a fost tare bine, am experimentat toate stările descrise la începutul acestei postări și ne-am reconectat ca și cuplu. Sfătuiesc toți părinții să încerce aceste experiențe oricât de greu poate ar părea în primă fază deoarece ieșirea din această rutina face minuni. Te reîntorci mai încărcat, mai plin de viață, mai îndrăgostit. Iar copilul capătă și el treptat și cu blândețe o oarecare independență, fiind familiarizat de la vârste mici cu noțiunea de relație sănătoasă în cuplu.
La o anumită perioadă, dacă avem și pe cine ne baza în familie sau printre prieteni și dacă în calitate de părinte ne dorim și simțim asta, e indicat să lucrăm la acest aspect, mai ales în cazul copiilor ce nu au mai stat niciodata cu altcineva pentru a-i obișnui încet cu ideea că părinții au nevoie de un timp al lor împreună, că e necesar să mai iasă la un film, la un suc, la o plimbare.
Începuturile sunt grele, dar cu răbdare, cu iubire și empatie, cu multă comunicare și explicații adresate copilului, am încredere că pot deveni reale și scenariile în care o noapte, două , trei , poți pleca chiar dacă poate copilul nu are chiar 5,6,7 ani. Chiar și în cazul celor mai atașați copii. E muncă la mijloc, observare atentă și implicare a familiei , dar viitorul sună bine. Anul s-a încheiat cu o escapadă de două nopți.
Comentarii
Trimiteți un comentariu