Îmi sunt de ajuns

Trăim într-o societate în care se promovează excesiv  competitivitatea.  De multe ori simt pe propria piele că nu fac suficient de multe și  nu le fac îndeajuns de bine. Exersez frecvent exercițiul perfecțiunii. Am fost și crescută în acest spirit.  Am mâncat pe pâine noțiunea de competitivitate cu care am luat cunoștință încă din clasele primare. Creierul mi-a fost spălat constant cu  sfaturi de genul - poți mai mult, ești în stare de mai multe. Criticile erau și ele scoase din desagă când dezamăgeam  așteptările trasate. Un astfel de model combinat cu o sensibilitate fină  poate duce la ravagii interioare.

Mă mai mir de ce am zile în care simt că nu am scos ce e mai bun din mine, nu am făcut ce mi-am propus. În care mă învinovățesc că puteam mai bine. În care mă simt psihic depășită deoarece mi se pare  că nu am ajuns la potențialul meu maxim. Drept urmare, în ultima vreme am încercat să schimb aceste tipare adânc  înrădăcinate în softul meu. Mă uit în oglindă și mă mângâi cu privirea. Îmi sunt suficientă.  Îmi zâmbesc și-mi spun că sunt un om care face și a făcut multe. Care are nevoie și el de pauze. Care are dreptul să greșească. Care poate fi o mamă ineficientă uneori, o soție dezastruoasă alteori , o prietenă egoistă.  Un angajat cu rezultate mai proaste din când în când.  O fiică indiferentă. O soră rece.

Stau întinsă în pat și-mi simt muschii mai relaxați când sunt mai indulgentă față de mine. Gândindu-mă la ultimii ani , îmi dau seama că am realizat extrem de multe și-mi sunt recunoscătoare. Am muncit mult și mi-am setat  obiective mari. E timpul săo las mai moale. Să fiu sinceră și să investec  surse mari de energie în ceea ce mă bucură cu adevărat.  Nu în ceea ce se cere. Să fiu mai recunoscătoare  universului pentru  magia din viața mea. Privesc greșelile pe care le-am făcut în  față. Am căzut și m-am ridicat.  Nu mai simt  așa de multă vinovăție, ci efectiv o bucurie  care îmi inundă fiecare părticică din corp deoarece toate experiențele m-au modelat ajungând la o versiune mai bună a propriei ființe. 

Deschidem astfel o potecă către trăiri mai  profunde dacă încercăm să  lăsăm mai des la o parte tendințele sociale, comparațiile, stările de invidie, egoismul. E suficient să iubim mai tare copilul nostru interior. Uitându-mă cu atenție în mine, văd o fetiță incentă, obosită și nerăbdătoare să fie strânsă în brațe. Răsfățată. Sărutată. O îmbrățișez și simt o explozie de emoții frumoase. 

Ce bine că ești. Ce bine că sunt!