Beneficiile expunerii copiilor la diverse realități

Aud în dreapta și în stânga părinți care mărturisesc  că ai lor copii sunt sensibili. Se supără rapid. Nu știu să împartă. Devin agresivi. Sunt egoiști. Nu merg mai deloc pe jos. Sunt mofturoși.  Nu se adaptează la locurile noi. Protestează și imediat se ascund în spatele părintelui când apar conflicte. Nu știu să se mai joace. Nu vor să socializeze. Se bagă în cochilia lor la orice semn mic de disconfort.
Mă întreb cât ține efectiv de ei,  de temperamentul lor, de mediul în care trăiesc,  de nivelul de dezvoltare și cât ține de lipsa noastră de răbdare sau de frica de a-i confrunta cu tot  felul de situații. Unele mai confortabile. Altele mai dificile. 
De tendința  noatră de a-i proteja. De comoditatea și de oboseala noastră  dobândite în marea de sarcini pe care trebuie să le îndeplinim. De moda de a merge către extrem de multe activități extracuriculare de la vârste fragede și mai puțin către contactul uman și către lumea reală de unde pot  învăța tare multe piticii.

Mai cred că de multe ori ne e frică , rușine să recunoaștem că e al năibii de greu să fii părinte. Să educi un copil. Mi se pare unul dintre cele mai dificile lucruri. E o provocare să dobândim un echilibru între  rolul nostru de bărbat / femeie - rolul de tată / mamă - rolul de iubit / iubită și pozițiile noastre profesionale. Aud des răspândite replicile de genul:  trebuie să faci și tu un copil ca să fiu înconjurat de nepoți. Ies la pensie și care mai e sensul meu? Că ai și tu o vârstă. Că toți prietenii tăi au un copil. Că nu va avea cine să aibă grijă de tine când vei îmbătrâni. Că poate îți mai salvezi relația de cuplu.  Dar puțini se întreabă de ce ar vrea să ai un copil. Una dintre cele mai provocatoare întrebări.

Copiii noștri sunt minunați cu toții. Ca să ajungă să se confrunte cu diverse situații și să-și gestioneze stările de furie, de revoltă, de bucurie, de tristețe au nevoie de multe expuneri sociale. De repetiție.    De scenarii demonstrative. De aceea intrarea în colectivitate e benefică, însă acolo, noi ca și părinți, nu avem acces total.  

Ca să meargă mai mult pe jos, să facă mișcare, trebuie să ne  vadă pe noi ca și părinți că facem asta. Dacă avem tendința să-i protejăm mereu de mijloacele de transport, de un mers pe jos pe distanțe mici, vor căpăta o sensibilitate și vor prefera să stea țintuiți scaunelor de mașină. Vor fi privați să învețe multe lucruri  din realitatea de zi cu zi  frecventând astfel de medii. 
Nu mă refer aici să ne cărăm odraslele pe toate traseele autobuzelor  căci unii sunt mai energici, alții mai liniștiți. Iar la orele de  trafic nebun prin București, ar fi clar un fiasco această experiență. Spun doar că nu trebuie privați complet de astfel de experiențe până spre 5-6-7 ani.  Sunt mulți copii care nu au mers mai niciodată cu un autobuz, cu un metrou. Cu un tren, cu un autocar. 

Mă uit la Daria și la cât de mult a contat pentru ea experiența de a merge cu mijlocul de transport în comun de la vârste mici. A învățat să respecte diverse mici reguli. A fost expusă multor situații de așa e bine, așa nu e bine. Situații cu oameni mai simțiți. Cu alții mai nesimțiți.  A observat socializarea la cald. A învățat să meargă pe jos. Imunitatea i-a mai crescut. A văzut că nu e chiar ok să țipăm  foarte tare în mijloacele de transport deoarece putem deranja pe cel din dreapta, din stânga noastră. Și că trebuie să respectăm  oamenii din jurul nostru. A văzut că se poate juca cu  copiii întâlniți în tren. Și că pot improviza fără să aibă atâtea jucării. 

E atât de benefic pentru ei  să-i expunem la o multitudine de situații, realități de preferat exterioare mediului în care stau zi de zi deoarece li se formează noi și noi conexiuni neuronale. Prind mai mult curaj. Sunt mai dezghețați.  Socializarea  o învață socializând cu alții. Iar aici intervenim noi. Părinții. Nu învață socializarea de la oamenii care merg pe stradă. Sau de la  desenele animate. Sau de la noi uitându-ne pe pereți.   Sau plângându-ne mereu că suntem obosiți și că nu mai avem chef să ieșim în dreapta și-n stânga. 

Avem așteptări mari de la ei, dar ne lăsăm acaparați de joburile zilnice, de responsabilitățile destul de mari încât suntem obosiți în timpul săptămânii să ne mai găsim resursele și energia să ne mai adunăm cu alți prieteni cu copii ca să ne jucăm.  Să-i ducem în vizită. Să primim oameni în casă.   Să-i observăm în acțiune. Să-i vedem cum își gestionează frustrările. Furiile. Să ne dăm un pas în spate  uneori. Cu riscul ca ei să fie aruncați în mijlocul unui conflict. Să intervenim și să explicăm când apar diverse pericole și ei se pot răni. Să-i animăm.
Au și ei un program tare rigid. Sculat, îmbrăcat, dus la graădiniță sau rămas acasa cu bonă, cules de pe drumuri seara și  iarăși acasă. Ne mai mirăm că merg la psiholog de la vârste foarte mici deoarece depresiile și multe alte elemente se instalează de la vârste mici. 

Ar fi minunat dacă am mai rămâne în buzunare cu mai mult timp liber în timpul săptămânii. Să nu ajungem chiar extenuați acasă și să înghesuim toate activitățile sociale în weekenduri.    Încercăm să recuperăm în weekenduri sau în vacanțe tot timpul de peste săptămână în care 8-9 ore suntem departe de casă. Copiii stau și ei între 4-5 sau 7-8 ore departe de casă. Seara ne adunăm cu toții și uneori nu mai avem energia să stăm cu toții la masă. Să organizăm o reuniune cu un prieten. Cu un vecin.   Să chemăm un copil la noi în vizită. Să gătim ceva împreună. Să ne jucăm în gașcă căci oboseala și lehamitea sunt la putere și ne simțim sfâșiați de toate de peste zi. De peste săptămână.
Poate că greșesc. Poate că judec aspru , dar multe le simt prin prisma experienței personale.

Alteori putem opta și chiar e extrem de benefic pentru diverse activități extracurriculare , dar de la vârste un pic mai mari. Sau excepțional, de la vârste mici în scenariile în care părinții sunt lipsiți total de energie, sunt singuri  și nu-și mai găsesc puterea să se joace cu ai lor copii. 
Copiii au nevoie de mult  contact uman să învețe socializarea. Să râdă și să se distreze. Să arunce jucării. Să alerge. Să țipe. Să se observe și să observe. Sunt atât de fericiți când au parte de astfel de scenarii. Și de acțiune încât nu mai vor nici jucării. Nu mai sunt nici atât de agresivi. Morocănoși. Nervoși. Plictisiți.  Sunt bucuroși căci au parte de tot felul de momente de descărcare ale energiilor negative. De socializare cu alți copii. 

Reversul medaliei pentru părinte este că rămâne cu a sa casa înturnată pe dos. Sau cu energie pe minus. Cu urechile țiuind. Cu febră musculară. Dar cu multă voie bună și cu bucurie interioară.
În ultima vreme, casa ne-a fost plină. Masa din bucătărie ocupată. Cuptorul a tot mers. Mașina de spălat vase, și ea. Noi mai încercănați. Cu răni prin tălpi de la călcatul prin jucăriile aruncate peste tot. Dar cu zâmbetul pe fețe. Cu ușa bârlogului deschisă. Cu inima luminoasă. Cu odrasla bucuroasă. Și zâmbicioasă.