O ecuație tare grea

Mă gândeam zilele acestea cât de bombardați suntem cu literatură de parenting, cu workshopuri, ateliere, traininguri ce au ca scop să aducă conștientizare în rândul  părinților cu privire la  rolul pe care îl au în educația copiilor.  Bloggeri care scriu sute de pagini despre subiect, psihologi ce ne dau sfaturi într-o direcție sau alta, părinți ce aplică scenarii și tehnici fără să le treacă prin filtrul intuitiv și fără să-și cunoască într-adevăr copilul, să și-l accepte și poate chiar să investească mai mult timp către acel suflet mai timid, mai agitat, mai retras, mai....mai...mai... Trebuie mereu să avem în vedere că nu tot ce scrie în cărți se aplică în întregime pe modelul familiei noastre / pe temperamentul nostru ca părinte /pe temperamentul și comportamentul copiilor noștri. Nu toate sfaturile primite empatizează cu ce avem acasă. Să nu uităm niciodată acest aspect deoarece riscăm să  fim copleșiți de un grad mare de dezamăgire când poate ceea ce face prietena noastră cu al ei copil sau sfatul întâlnit în x carte/training nu funcționează la noi.  În orice caz, multe informații sunt vitale mai ales pentru familiile ce uneori nu știu să gestioneze anumite situații, în cazul copiilor cu acele comportamente mai provocatoare. Informații la care se adaugă obligatoriu și o doză de intuiție în interpretarea acestor studii și exemple. 

Cât de esențial este pentru un părinte să găsească o grădiniță bună, un educator de calitate, un învățător responsabil? Cât de multă energie consumă un părinte să creeze un cerc de atribute calitative pentru educația copilului său? Cât timp pierde să-l ducă la un număr mare de ateliere, de cursuri? Cât timp investește în căutat / aplicat tehnici și strategii? E un subiect despre care mereu am spus că e provocarea cea mai grea  ce mi-a fost dată pe acest pământ. Educația unui copil.  De ce face un părinte toate astea? Deoarece copiii de azi sunt diferiți de cei de ieri, sunt supuși unui ritm diferit de viață, structurile lor neuronale sunt mai dezvoltate, tehnologia îi înconjoară peste tot. Noi suntem la rândul nostru niște părinți tehnologizați, cu diverse experiențe cărate după noi.  Părinții se confruntă cu multe frustrări, greutăți, temeri, relații erodate cu ai lor copii, depresii întâlnite de la vârste mici ale copiilor și de aceea aleargă spre soluții din primii ani pentru a preîntâmpina aceste scenarii. La urma urmei, orice părinte conștient și sănătos din punct de vedere psihologic îți dorește tot ce e mai bun pentru al său copil. Vrea să ajungă un adult sănătos, să fie fericit și mulțumit de viața sa. Nu știe ce și cum va fi, dar apelează la diverse mecanisme de apărare și la un model de educație complex. 

În goana aceasta după una și alta , uităm de fapt că noi suntem centrul universului lor, că cel puțin primii ani de viață sunt extrem de influențați de mediul și de rutina de acasă, de mamă și de tată , de educația primită în acest spațiu, de relațiile pe care ni le construim cu ei., de emoțiile la care sunt expuți. Bineînțeles că și familia din jurul copilului și mediile externe pe care le frecventează în primii 3-4 ani, dar mare parte a timpului o petrece acasă. Este influențat maxim de exemplul celor care stă cu ei, de starea lor de spirit.  Este expus la o familiaritate pe care mai târziu în viață  o va scoate din al său subconștient. 

Suntem atât de prinși de atâtea sarcini și to do list-uri încât uităm de multe ori că mare parte a timpului dedicat formării și  consolidării unei relații cu ei , copiii,  trebuie investit chiar de noi, părinții sau de cei care stau cel mai mult în preajma copilului. O investiție de calitate definită prin prezența activă a părintelui, prin joacă, prin lecții pe care i le dă fiind el un exemplu personal, prin creșterea încrederii de sine, prin încurajarea spiritului de independență, prin susținerea responsabilității, iar lista este lungă. Un părinte care vrea să aibă performanță și la job, să facă și treburile bine acasă cere un autocontrol exigent și o putere supraomenească.   Cred că sunt oameni și în categoria asta care reușesc să gestioneze bine ambele planuri și să aibă și o stare de spirit prezentă. Oameni care fac ceea ce le place, au un scop nobil în spatele jobului și sunt prezenți activ și în viața copiilor. Însă  mai cred că o altă mare parte de părinți  pun o presiune  imensă pe umerii lor să facă lucrurile bine pe ambele direcții , iar starea lor de sres și disconfort interior se resimte atmosferic zi și la un moment dat va izbucni sub diverse forme. 

Pe zi ce trece,  exprimându-mă din punctul de vedere al unui părinte ce este 100% owner activ în creșterea copilului său , cred că este foarte greu să le faci bine pe toate. Să ai un job de 8-9 ore și să dai  un randament de calitate și să ai și o relația frumoasă cu al tău copil. Să te asculte și să ți-l cunoști bine. Să ai rezultate foarte bune pe plan profesional și să fie lapte și miere acasă.  Cred că rezolvarea acestei ecuații se face prin găsirea unui  răspuns / conștientizarea  asumată spre ceea ce vrei să investești mai multă energie. Spre copil sau spre job. Calea de mijloc ar fi , în opinie personală, să faci ceva ce-ți place, să ai oportunitatea flexibilității programului,  să îmbini frumos educația copillului cu valoarea pe care o aduci tu ca individ în ceea ce faci zilnic sau să ai răbdare până mai crește copilul.  Dacă nu ne încadrăm în acest scenariu și avem un job solicitant, e la latitudinea noastră să decidem câtă energie investim către acea direcție și cât păstrăm pentru al nostru copil. Mai cred că timpul activ pe care noi îl petrecem cu ai noștri copiii , mai ales în primii 6-7 ani până devin ei mai conștienți emoțional și cognitiv   ajută enorm la crearea unei relații frumoase care ne va ajuta pe măsură ce cresc ei în gestionarea multor crize  ce ne vor bate la ușă sub diverse forme. Deoarece trebuie să ne înțelegem odraslele. De ce fac una sau alta....Ca să-i înțelegem, trebuie să-i cunoaștem. Ca să-i cunoaștem, trebuie să existe în spate un backgroung solid de secunde, ore, minute, zile, săptămâni, luni, ani petrecuți activ  în preajma lor.