Stil de viață bucuros

Nu mai e niciun secret că a menține în societatea actuală un cuplu sănătos   pe termen lung e o sarcină din ce în ce mai provocatoare. Aparent, multe dintre cuplurile din ziua de azi par a fi   sănătoase și longevive încercând   să joace un scenariu ca din poveștile cu zâne și prinți.   Dar s-ar putea ca basmele să devină povești de groază. Recunosc că și eu m-am mai lăsat păcălită în trecut de relații care păreau atât de închegate cu membri atât de compatibili despre care am auzit ulterior că s-au separat. Ce-i drept suntem și acaparați de această perfecțiune ce trebuie să ne însoțească pe toate planurile. De dorințe mărețe, de   iluzii…De frica de a merge la un specialist atunci când apar probleme în paradis. Și uite așa uităm care e realitatea, mimând zâmbete schimonosite și jucând roluri grele într-o mascaradă socială. Neglijându-ne sinele, călcând în picioare principii,   rătăcind pe drumul vieții. Poposind în relații toxice… În orice caz, fără u...

Mi-aș dori, pe măsură ce trec anii , ca Daria să fie recunoscătoare pentru ceea ce are. Să se simtă bine în pielea ei, să aibă o viață interioară sănătoasă, să fie bine cu sinele ei.  Probabil mulți dintre părinții de pe această planetă își doresc copii recunoscători. Dar oare recunoștința e înnăscută? Se învață din cărți sau din practică?  Observ în jurul meu mulți copii care primesc vrute și nevrute, care nu cochetează cu ideea de a împărți, care se tăvălesc pe jos dacă nu primesc în secunda  2 ceva ce își doresc. Care au atât de multe  și totuși atât de puține. Care primesc saci de jucării și alte lucruri materiale și atât de puțină atenție.... Dragoste...Timp...Înțelegere...Care sunt egocentrici. Care nu au o imagine globală a lumii în care trăiesc. Dar lumea e mai mult decât atât. E cu bune și cu rele. Cu lumini și cu umbre. Cu bogăție și cu sărăcie. Cu puțin și cu mult.  Eu ca și părinte am decis să-i arăt copilului meu încă de când e mic și parte...

Călătoresc în trecut și recunosc că nu am fost cel mai romantic om. Eram rece și ironizam romanticii. Criticam aceste comportamente și le evitam. Privind acea perioada cu ochii și cu inima de astăzi, îmi dau seama că romantismul era ascuns tare  bine sub o perdea a unui  sine exterior fals. Atrăgeam în viața mea situații, oameni, elemente non-romantice deși eram la bază o fire sensibilă, timidă, iubitoare și trăitoare. Ascundeam acest lucru și bine o mai făceam.  Mi-era frică să accept romantismul în viața mea prin prisma copilăriei și a diverselor modele de educație pe care le-am primit în acest sens.  Dar viața te întoarce pe toate părțile și dacă întâlnești omul care trebuie, scoate din tine multe esențe. Ursul meu drag a fost și este cel care m-a ajutat să regăsesc acel copil romantic, să simt acel parfum fin al romantismului. Avea un fel de a mă privi, de a scoate ce e frumos din mine aducând în prim plan latura romantică a mea. Anii au trecut și iubesc max...

Îmi vine să râd dar să și plâng. Nici bine nu iese de pe poarta grădiniței și Dărioasa mea dragă îi explică ferm tatălui  ei tocmai ieșit de la muncă că vrea să meargă în parc, să alerge, să mănânce pop corn , să se dea în toboganul roșu, să se joace la groapa de nisip cu alți copii. Iese ca nouă de acolo, deși petrece o bună parte din zi în acel mediu, consumă energie, stă  afară, sare, dansează, aleargă. Paradoxul e că atunci când te uiți la fața ei în miniatură, cu un zâmbet larg și cu un debit verbal neîntrecut, te luminezi instant , uiți parcă de maratonul ce te  așteaptă în parc, ți se înmoaie inima și zici cu zâmbetul pe buze - da tati, mergem să ne jucăm. Empatia își face prezența în bârlogul nostru, deoarece uităm de oboseala noastră și de tot balastul de la muncă și ne aducem aminte că e vorba despre un copil de 2 ani jumătate , trăitor din cale afară, cu o energie până la cer, vesel când ai lui părinți se   joacă intens cu el,  bucuros că are ...