Bateriile nu ți se mai termină, puișor?

Îmi vine să râd dar să și plâng. Nici bine nu iese de pe poarta grădiniței și Dărioasa mea dragă îi explică ferm tatălui  ei tocmai ieșit de la muncă că vrea să meargă în parc, să alerge, să mănânce pop corn , să se dea în toboganul roșu, să se joace la groapa de nisip cu alți copii. Iese ca nouă de acolo, deși petrece o bună parte din zi în acel mediu, consumă energie, stă  afară, sare, dansează, aleargă. Paradoxul e că atunci când te uiți la fața ei în miniatură, cu un zâmbet larg și cu un debit verbal neîntrecut, te luminezi instant , uiți parcă de maratonul ce te  așteaptă în parc, ți se înmoaie inima și zici cu zâmbetul pe buze - da tati, mergem să ne jucăm. Empatia își face prezența în bârlogul nostru, deoarece uităm de oboseala noastră și de tot balastul de la muncă și ne aducem aminte că e vorba despre un copil de 2 ani jumătate , trăitor din cale afară, cu o energie până la cer, vesel când ai lui părinți se   joacă intens cu el,  bucuros că are șansa să stea cât mai mult timp afară,  printre copii, fără griji și prea multe opreliști. Când rostim acea replică zilnic  - o conectare specială ia naștere și bazele unei fundații solide copil - părinte  sunt puse cu siguranță. 

Te trezești din euforie când ajungi în parc unde odrasla e resuscitată de natura verde, de aleile largi unde poate merge ca vântul cu bichicheta ei.  Începe maratonul. Are o viteză maximă de  iese imediat din radarul vizual dacă nu-ți intri instant în rolul de maratonist de curse lungi. Mai auzi din când în când și celebra replică frecvent utilizată în ultima perioadă - lasă-mă că mă descurc  singură. Îți vine să și râzi , dar nu-ți permiți deoarece pierzi aer prețios  și slăbești pasul de alergare.  Ai parte și de crize  de tot felul pe parcursul maratonului  deoarece temperamentul și cu tentă colerică își arată colții tot mai des în ultima vreme. Din când în când, apelezi la întrebarea ce te-ar putea scoate din această cursă - Daria, ai obosit? Mai luăm o pauză? Și auzi ca din codru un Nuuuuu de te zgârâie pe creier. Mai bagi mâna în buzunar , scoți un baton de cereale, o ciocolată pe ascuns și mai încarci bateria. Că doar nu mai sunt decât 1,2,3,4,9 ture de parc. Salvarea e porția de popcorn când stă și odrasla locului sau groapa de nisip unde este locul de întâlnire al copiilor de vârste mai mici din parc. 

Mai pe înserate , se schimbă tura și intră mama în acțiune. Preiau partea cea mai provocatoare, retragerea din parc. Drumul cu tramvaiul zgâlțâitor mă pregătește pentru acel moment critic. Mai râdem, mai plângem, mai ne oprim, mai ne pornim. Ne retragem toți trei spre casă , mai cu balade, mai cu drame, mai cu râsete. Noi suntem nino nino danonino, iar Dărioasa pare tot ca nouă. Care o fi secretul ei? Bateriile nu i se mai termină? O fi bucuria că petrece timp așa fain alergând în voie și jucându-se?  Cine știe....Ideea este că ne luăm zilnic aceste lecții de bucurie imensă  de la ea .

Ajungem în bârlog obosiți, dar fericiți. Și picăm toți trei.  Adormim buștean odată cu găinile și ne pregătim pentru maratonul de a doua zi. 

Energie multă la toți părinții cu odrasle Duracell.