Despre traume

Daria se joacă frumos pe covor. Este perioada în care a dobândit independența și creativitatea de a-și construi singură jocurile pe parcursul unui anumit interval de timp. Mă uit la ea și mă încarc cu un sentiment de liniște și de pace deoarece e tare bine uneori să fii copil, să te joci și să fii ferit de tot felul de stări cu care noi adulții ne confruntăm.

Simțeam nevoia de mult timp să scriu despre traumă și despre efectele sale pe termen lung. Trauma poate fi provocată de un eveniment copleșitor care cauzează un impact pe termen lung asupra stabilității mentale și emoționale a victimei. Putem vorbi aici despre violența fizică, viol, dezastre naturale, atacuri teroriste, boală severă, moartea cuiva drag, asistarea la un act de violență sau divorț/separare.

Din păcate,  m-am confruntat și eu cu o  traumă severă - moartea  tatălui meu. Am fost la câțiva pași de el și am asistat la tot procesul respectiv, sperând că după o resuscitare de câteva minute bune, va reveni la viață. Inima mi-a stat în loc și un amestec de trăiri m-au invadat atunci. Cea mai intensă trăire și emoție a fost furia, apoi nervozitatea, tristețea și frica intensă. O frică ce parcă mi-a scurtcircuitat creierul. Știam de la o bună prietenă ce a trecut prin experiența unei morți fulger al cuiva apropiat că ceva din structura chimică a creierului se modifiă după o astfel de experiență.  Am trăit asta pe propria-mi piele. Frica a fost dublă deoarece am simțit cum e să fie moartea lângă tine fiind amplificată și de stresul că mama, cutremurată și ea de eveniment, ar putea păți ceva. În acele momente nu mai contează vârsta, ce auzi  în jurul tău, cum încearcă ceilalți să te menajeze, ești practic izbit - tu copil - de trauma morții părintelui tău. Simți metaforic o paralizie a inimii. Creierul meu bubuia când pronunțam sintagma, tata a murit, nu mai e. O replică ce practic te aruncă într-o prăpastie brusc, de aceea extrem de mulți oameni evită uneori luni întregi să pomenească de evenimentul prin care au trecut , nedorind să vorbească despre ce li s-a întâmplat deoarece asta înseamnă o vizită la acea prăpastie a durerii. 

Timpul mai vindecă, dar nu ar fi fairplay  față de noi să spunem că vom mai fi  aceeași persoană.  Sufletul îți este  marcat  pe viață de acea traumă. Structura ta interioară îți este modificată. Semnele ei își vor mai face simțită prezența sub diverse forme   deoarece asta e patologia traumei. Rămân multe ascunse în subconștientul celui ce a asistat la evenimente tragice și la o anumită perioadă ies la suprafață, iar daca nu le conștientizezi, nu lucrezi cu tine, cu cineva specializat, s-ar putea să cazi în alte cercuri vicioase. 

În concepție personală, cred că trauma are câteva etape mari și late.  Prima parte a ei ține de fugă, de evitare, de găsirea unei căi ca să nu cumva să te lași pradă acelei dureri. Durerea respectivă e sfâșietoare  și e fascinant cum mintea te duce către activități total lipsite de noimă ce reprezintă în fapt un mecanism de apărare. Efectele traumei, emoția tristeții învăluite de furie te pot duce chiar și  la nebunie, la anumite dependențe dacă nu apelezi la  diverse  mecanisme de apărare în momentele din vecinătatea evenimentului tragic. Acest mecanism de apărare coincide oarecum și cu o evitare, o negare, deoarece te comporți și spui lucruri ce nu sunt în concordanță cu rațiunea momentului.

Așa observi și cât de diferiți sunt oamenii deoarece fiecare apelează la alt mecanism de apărare. Fiecare are alt filtru de oprire a durerii. 

A doua etapă, poate cea mai grea este acceptarea, confruntarea directă cu durerea și pârghiile pe care le găsești comune cu evenimentul tragic din viața ta ce te ajută să-ți integrezi această traumă în  existența ta cotidiană. Ține de fiecare cum își găsește aceste pârghii. Pe mine m-au ajutat extrem de mult urșii mei dragi, investiția în  latura spirituală, practicarea compasiunii, lectura și dobândirea unor cunoștințe ample în materie de psihologie ce practic m-au schimbat mult ca și  persoană. Au fost schimbate obiceiuri, tipare de gândire și multe elemente.  Cred sincer că ajută mult în această etapă și verbalizarea sau scrierea emoțiilor și gândurilor ce te năpădesc, exprimarea tristeții că omul respectiv nu mai e,  faptul că poți vorbi despre el, că poți să te uiți la o fotografie contează enorm în integrarea mai rapidă a traumei în eul tău.  Poți face asta cu cineva apropiat sau în grupuri speciale unde sunt mulți oameni ce pierd pe cineva drag. Toate aceste acțiuni și insistența asupra lor pot părea exagerate, dar sunt recomandate, deoarece neintegrarea traumei poate duce la fluctuații dificile de comportament, la stări interioare apăsătoare, la dependențe, la căderi în depresii severe și la luări de decizii nesănătoase. Unii se cufundă în muncă, alții recurg la alcool, la alte vicii, alții pică în depresie ș lista poate continua deoarece trauma din păcate nu e acceptată în deplin în viața persoanei respective.

A treia etapă ține de trecerea timpului și efectele sale vindecătoare asupra traumei. Acele semne nu mai sunt atât de pregnante, acele stări nu mai sunt atât de intense, dar cu siguranță vor mai exista fărâme din subconștient ce vor mai da târcoale sub diverse stări. E un pic mai ușor când știi să le identifici, îți asumi acele stări și ești mai bine și mai bine. 

Asta e viața , uneori o loterie, nu știi care îți sunt șansele atunci când te naști să fii izbit de o traumă. Partea pozitivă e că sunt modalități de a trece peste acea durere imensă cu răbdare , cu ajutor din partea oamenilor dragi și în timp. Se poate ajunge la un echilibru deosebit  prin descoperirea unei puteri interioare fascinante. Sapi în interiorul inimii şi găseşti resurse frumoase de care poate nici nu ai fi ştiut dacă nu ai fi trecut prin momente mai grele.