Durerea se așează în timp

Acum patru ani, într-o după-amiază aridă de vară,  tatăl meu a fost înghițit de valuri. A fost adus de salvamari la mal și a murit în fața mea după manevre de resuscitare  repetate zadarnic. Eu și mama mea eram acolo lângă el și vedeam  cum corpul lui  schimonosit rămâne fără pic de viață. Un eveniment traumatizant care a schimbat cu siguranță multe bucăți din mine. 

Mi-a luat ceva timp să accept că moartea poate fi extrem de dură uneori. Că suntem atât de efemeri . Că e vital să ne trăim viața cât mai autentic posibil. 

De asemenea, cu durere am acceptat că în  anumite momente din viață a trebuit să fiu un copil pe cont propriu deoarece tatăl  meu nu mai  era fizic acolo când  poate aveam  și eu  nevoie de el. 

Totodată în  ultimii ani  am digerat greu și ideea că  mama mea dragă e nevoită să se descurce singură în timp ce se îndreaptă spre partea a treia a vieții.  

Sunt tristă  că nici  copilul  fratelui meu nu va avea șansa să-și cunoască bunicul care avea un potențial frumos în  creșterea și educarea nepoților. 

Am mai învățat  că  viața  mamei e a ei. Cu bune , cu rele.  Iar eu sunt lângă  ea deoarece   o iubesc necondiționat și niciodată  nu-i voi putea lua durerea cruntă pe care a resimțit-o în acea zi caniculară  de vară. 

Mi-am mai dat seama că fiecare om are crucea lui și că nu putem să intrăm prea mult  pe firul vieții oamenilor dragi nouă. Putem să fim lângă ei, să le ascultăm poveștile, să-i iubim cum știm noi mai frumos, dar nu e sănătos  să fim salvatorul lor.

Am mai conștientizat  că  fiecare individ are reziliența lui la durere / suferință și relații de o viață  se pot duce pe apa sâmbetei  după  o moarte tragică. Nu e nimeni de condamnat și ne vom găsi liniștea  doar dacă vom accepta  că  unii oameni au niște limite în  a-și  integra suferința unei  pierderi.

În primii doi ani de la moartea lui, în preajma datei de 13 august, mă bântuiau tot felul de stări interioare greu de digerat deoarece corpul meu și inima mea mai aveau  nevoie de timp  pentru ca  cicatricea durerii să mai prindă un pic de crustă. Anul acesta  e primul an când simt o oarecare liniște. O liniște  amestecată cu tristețe și durere, ambele având un nivel de intensitate mai mic. 

Simt că  tata e cu noi prin amintiri, prin ceea ce-i plăcea să facă, prin unele imagini / flashuri din trecut. Îmi vine  să plâng  uneori când văd că alți copii din jurul meu au încă un tată. Când în pragul casei natale, alți  copii sunt așteptați  de ambii părinți. Simt de asemenea  o oarecare durere când văd copii mici  drăgăliți și iubiți de bunicii lor.

Durerea se așează în timp.  Cicatricea prinde crustă. Noi cei trecuți prin dureri intense suntem mai plini de esență  și de sevă.

Suntem suma experiențelor noastre. Nu ne alegem mereu scenariile de pe podiumul vieții , dar putem să alegem felul în care unele drame / traume ne  modelează interioarele. Eu nu aș fi fost astăzi omul  care sunt dacă nu aș fi dus pe umeri crucea vizionării morții tatălui meu .

Să țesem cu bucurie  la covorul vieții  ca să așternem cu dragoste covorul morții.

Să ai grijă de noi toți, îngerul nostru drag!