Gânduri autentice din izolare

Stau pe terasa din balcon și mă mângâie soarele. Îmi sorb cafeaua proaspăt făcută și-mi las ușor mâna  să se plimbe prin părul ciufulit.  Mă uit la cerul de un azuriu duios și mă încarc cu lumină caldă de soare. Adie ușor vântul și-n zare observ că au mai înflorit doi copăcei. Niște păsări ascunse în clădirea din vecinătatea blocului cântă cu chef de viață. Miroase intens a primăvară. 

La ușă bate Săptămâna Mare. Săptămâna Patimilor. O săptămână intensă din punct de vedere spiritual.  O săptămână în care o meditație interioară mai profundă e binevenită. O apropiere mai puternică de ideea de divinitate / spiritualitate e la îndemâna noastră. Totodată, ne confruntăm cu o săptămână extrem de  diferită față de ceilalți ani. Nu ne mai stă poate gândul la consumerismul infinit, la zecile de cadouri de Iepuraș, la vacanțele dichisite deoarece societate e încă sub semnul pierderilor. E încă în carantină. Numărul cazurilor încă în creștere considerabilă.

Va urma un Paște în izolare sau  în online. Aici vorbesc cu precădere de cei care au parte de expunere socială intensă prin natura jobului și refuză să se întâlnească cu rudele/prietenii  care sunt în izolare. De cei din prima linie care s-au mutat de acasă ca să-și protejeze familia. De copiii  care lasă provizii în fața ușilor  părinților neputincioși. 

Eu am ales să respect cu strictețe aceste reguli  în primul rând din frica  de a nu mă îmbolnăvi deoarece nu știu cum organismul meu reacționează la acest virus nou.  Din frica de a nu-i îmbolnăvi pe cei dragi mie. Dintr-o oarecare neîncredere în sistemul medical de stat dobândită prin experiență personală.  Fac asta și pentru a nu fi un pacient în plus prin spitale.  Pentru a lăsa acel spațiu / timp cadrelor medicale să stăpânească mai bine protocolul de tratare a acestui virus.  Modul în care își concep circuitele în spitale. Tind să cred că pot ajuta  cumva  indirect sistemul. Nu aș vrea să pun în pericol un medic / asistent  care trebuie să mă  trateze deoarece am preferat să ies la plimbare fără să iau în considerare  restricțiile impuse la nivel colectiv. 

Din punctul meu de vedere, Săptămâna Mare ne invită metaforic la o luptă interioară sub forma acestei pandemii. E o perioadă în care anxietatea a pus stăpânire pe mulți membri ai societății. În care panica cauzează erori grave. În care albul și  negrul au intrat în decor, suferința poate atinge cote înalte. Au avut loc  multe pierderi. Pierderi de locuri de muncă, pierderi de vieți omenești,  tăieri salariale, incertitudini pe plan economic în viitor. Pierderi de cumpăt. Pierderi de discernământ. Fisuri de încredere. Mulți oameni s-au confruntat și încă se confruntă cu  situații de criză. Primim o vizibilitate mai mare cu privire la ce se întâmplă în spațiul medical românesc de stat.  Asistăm la acte de compasiune, de solidaritate. De donații.  Multe familii sunt separate cu scopul protejării. Frica colectivă, anxietatea s-au resimțit la cote mai înalte. Starea de incertitudine, bănuielile, lipsa de încredere au fost și ele prezente în decor.
Avem nevoie de solidaritate, speranță, iubire, empatie. Cred că această experiență cu potențial traumatic, conform psihologilor, va lăsa oarecare urme asupra noasră. Mai adânci sau mai puțin pronunțate. Depinde foarte mult și de experiențele fiecăruia din această perioadă. 

Personal recunosc că am fost supusă unui mix de emoții / stări intense în ultimele săptămâni. 

Au trecut 31 de zile de când nu am mai ieșit din perimetrul cartierului în care locuiesc.  Zile în care am socializat direct doar cu odrasla. Cu omu meu ce mi-a fost punct forte de echilibru în  perioada aceasta.  Bucurie mare resimțeam când revenea seara de la muncă. Iar inima mi-era cât un purice mic, mic  când lunea pleca iarăși  la serviciu. 

Cu odrasla am râs, ne-am jucat ore în șir, am sărit, am dansat, ne-am certat, ne-am rățoit una la alta și apoi ne-am împăcat. Ne-am îmbrățișat.  

Am mai socializat cu vecina mea dragă la o distanță de  două balcoane. Cu copilașii ei minunați.  Facem împreună haz de necaz și ne plângem de cât de des ne cer odraslele de mâncare peste zi. Ne ajutăm reciproc și ne zâmbim pe la geamuri.

Socializarea în online s-a consumat și ea  în doze mari în prima parte a izolării, dar apetitul pentru acest tip de socializare e mult mai scăzut în prezent fiindu-mi extrem de dor de acel contact social direct, personal. 

21 de zile din cele 31  am stat singură peste zi acasă cu odrasla  și am încercat să-i asigur o rutină în limitele normalității actuale și totodată să fiu responsabilă  în jobul meu online.  

Partea cea mai provocatoare pentru mine , dincolo de stresul colectiv cauzat de acest virus , de carantina  obligatorie  , au fost cele 21 de zile  în care  odrasla s-a pricopsit cu o tuse urâtă căreia parcă nu mai reușeam să-i dau de cap. Tuse care  m-a obosit fizic cât și psihic. Pe un fond social medical în care nu se încurajează mersul la medic dacă nu consideri ca și părinte că al tău copil are simprome grave care trebuie să fie analizate personal de un medic. 

Nopți în care ea  a tușit constant și gândurile mele proiectau diverse scenarii. Nopți în care iarăși m-am gândit ce cruce mare duce o mamă atunci când copilașul îi este bolnăvior. Zile în care făceam  zeci de ceaiuri  ca să o ajut să treacă mai rapid din tusea seacă în cea productivă. În care mă trezeam amețită de cap și mă așezam pe covor,  ne  jucam împreună  și o convingeam să mai ia sirop , ceai sau acadele. Zile în care ea era  morocănoasă și avea multe crize, iar eu trebuia să-mi păstrez concentrarea și pentru ședințele/  rapoartele din online. Trântea uși, țipa , tușea.
Zile în care trebuia să am pregătite mesele și gustările ei de peste zi - 6 la număr.  Seri în care picam extenuată. 

Alte  5 zile de când m-a luat și pe mine durerea de gât, o stare de moleșeală și o tuse ce mă gâdilă și mă enervează.  Dar măcar a mai lăsat-o pe odraslă  tusea seacă transformându-se în episoade mai rare de tuse productivă. Dansez  în tandem cu ursul meu ce are și el simptome de răceală. Om fi luat unul de la altul. Focar în societate. Focar în bârlog. 

A venit și ziua în care a intrat în acțiune și scenariul la care mă gândisem acum ceva timp - urs intrat în carantină deoarece au avut la serviciu  cazuri confirmate pozitiv. Și noi pe lângă el.

Interesant e faptul că am trecut prin stări de bășcălie la începutul lunii martie când  făceam mișto de cei care goleau rafturile de făină sau de oamenii care-și amânau vacanțele plănuite în aprilie, considerându-i paranoici.  Eram ferm convinsă că toată treaba asta e așa o făcătură , că nu are cum să ne izbească și pe noi așa tare virusul ăsta. Cel ma probabil era vorba de o negare personală izvorâtă din frică. 

Apoi au urmat acele zile în care eram chiar bucuroasă că am șansa să lucrez de acasă, să mă trezesc mai târziu, să nu mai pierd atâta timp în trafic și să mă poluez prin metrou. Am experimentat ulterior  entuziasmul că mă pot juca mai mult cu odrasla  acasă, că avem parte amândouă de un program mai lejer, că nu trebuie să mă mai sresez cu dusul ei la grădiniță la x oră,  că mă mai relaxez și eu în ceea ce privește limitele ei în materie de ciocolată sau desene animate.

Au  urmat zilele mai anxioase când s-a declanșat oficial carantina la nivel social. În care mi-am dat seama că nu e chiar așa o făcătură toată treaba asta, că spitalele românești la nivel național au mari lacune, că există șanse mari să luăm  virusul și de acolo  deoarece nu se respectau încă  în multe locuri niște circuite clare.  Nu existau materiale suficiente de protecție.

S-a activat starea mea de îngrijorare deoarece  ursul trebuia să plece la serviciu. Când revenea acasă, el era mai relaxat, eu mai paranoică.  Am stabilit astfel  reguli mai clare când  intrăm în casă. Am făcut  comandă de măști. Au urmat zilele în care ne duceam cu rândul o dată pe săptămână să luăm  de mâncare și decontaminam proviziile, una câte una, înainte să le așezăm în locurile corespunzătoare. 

Am avut parte și de ore în șir pe what's up video, față în față cu oamenii dragi mie cu care vorbeam mai des despre ce se ni se întâmplă . Zilele în care am fost nevoiți să luăm contact cu aerul / natura doar pe terasa de pe balcon sau pe la geamuri. Din frică, empatie și respect. 

Zilele în care făceam sport mai des, citeam.   Aveam chiar  multă energie.

În care sâmbăta de dimineață făceam meniul săptămânal , iar duminica pregăteam cot la cot cu ursul meu mâncarea care să ne ajungă până joi. 

Zilele în care mă împărțeam între mailuri, exceluri, joaca pe covor, ședințele online, pus masa copilului,  desenat, pictat, animat odrasla.

Recent m-au vizitat și zilele în care am ajuns la starea de burn out după cele 3 săptămâni în care mi-am forțat organismul să facă mult prea multe lucruri pe parcursul unei zile.

Astfel am dat piept și zilelor  în care am fost sinceră cu mine și mi-am dat seama că trebuie să iau o pauză de 5 zile de la job ca să mai dizolv din starea mea de extenuare. Să revin într-o formă mai bună deoarece mă așteaptă încă o lună de lucru acasă în aceleași condiții.

Zile în care am ales să mă odihnesc mai mult, să stau pe balcon la soare, să pregătesc lucruri delicioase urșilor meu fără să mă mai împart concomitent în neșpe mii de locuri. Să citesc copilului meu povești seara la culcare și să mă trezesc mai relaxată.

Zile în care am pus mai puțină presiune pe mine deoarece acea presiune a dus la anxietate în doze mai mari,  la insomnii și la un tonus general mai slăbit.
Zile în care am acceptat și am recunoscut că sunt mai tristă, mai furioasă pe situația actuală, mai supărată. 

Zile în care m-am confruntat din plin cu spiritul meu perfecționist și mi-am dat seama că mai am mult de lucru la acest capitol. 

Zile în care am resimțit nostalgia și tristețea după viața mea de dinainte. 

Zile în care m-a luat un dor nebun de plimbările prin natură, de contactul social direct. De plecările noastre la munte.  De mersul la job. De întâlnirea cu mama. De un pic de spațiu departe de copilul meu. De un pic mai multă libertate. De  câteva zile departe de bucătărie.
Zile în care îmi venea să-i trimit la plimbare pe toți cei de pe Facebook care veneau cu acele mesaje pozitive despre cum putem citi zeci de cărți în perioada aceasta , învăța chiar și o limbă străină. Despre cum putem să ne îmbunătățim relația cu partenerul / copiii. Starea respectivă era cu siguranță despre mine, nu despre ei, dar asta nu însemna că nu aveam voie să le dau cu flit.
Dar și zile in  care conștientizez  ce familie faină  am. Cât de dragi îmi  sunt ursuletii mei minunați. Și  câte resurse ascunde interiorul  meu.

Mă uit în zare și copacul bogat în muguri înfloriți îmi colorează inima. Zâmbesc și parcă mă simt mult  mai bine. Cu tot cu nas înfundat, durere  în gât și stare de tihuizeală. 

Mă pregătesc pentru Săptămâna Mare și mai stau la o cură de soare cu cer plin de culoare. 

Sănătate și răbdare!

Sursa fotografie  -https://leviathan.ro/hanami-sau-cum-transpun-japonezii-primavara-intr-o-floare-de-sakura-cires-inflorit/