Harul autenticității

În ultima vreme, aplic din ce în ce mai mult principiul autenticității în viața mea fără să mai simt atât de intens acea frică care m-a urmărit mulți ani  de ceea ce zice x sau y. Frica de a nu supăra pe t sau z.  Tipar moștenit bineînțeles de la oamenii care m-au crescut. Tipar absorbit  și din societatea românească, din școala prin care am trecut  unde  mi s-a inoculat  adânc ideea că trebuie să fii cu ochii în patru la ceea ce zic  ceilalți.  E  vital să-i mulțumești pe ceilalți. Să nu-i superi , să nu-i deranjezi, să te pliezi după nevoile lor chiar dacă de multe ori calci cu bocancii prin interiorul tău. Chiar dacă nu mai ai resurse să le îndeplinești niște nevoi care sunt despre ei, nici măcar despre tine.  

Chiar dacă surprinzător ei totuși te  iubesc necondiționat fără să le stai mereu în ceafă ca să-i mulțumești.  Chiar dacă poate ești obosit  de ritmul vieții tale și de toate rolurile pe care le joci zilnic și vrei un timp doar pentru tine fără să oferi explicații și paraexplicații. Fără să te justifici cu celebrele scuze temătoare. 

E un  tipar cu  siguranță adânc înrădăcinat în esența mea . Din fericire, cred cu tărie că se pot face  ajustări daca există dorință și ambiție.  Sunt abia la început de drum în procesul de ajustare al  său  și cu sinceritate recunosc că  sunt zile în care îmi vine să o iau pe arătură deoarece nu e deloc ușor să aplici modificări după ce ai funcționat zeci de ani cu un  astfel de soft. 

A fi autentic e cel mai greu lucru deoarece ai nevoie de o oarecare independență,  ai nevoie să te familiarizezi cu ce presupune asumarea,  ai nevoie să-ți integrezi treptat ceea ce ți-ai asumat. Ar trebui să te mai dezbraci de haina  victimizării, de cea a posesivității  și să iei acțiuni propiu-zise  sau să încerci măcar să te gândești la ce ai putea face  pe planurile unde ai ceva de obiectat.  Acțiunile  înseamnă acei  pași mici  făcuți de un om, zile cu multă  muncă fizică și psihică depuse. Înseamă acel moment dificil în care te întâlnești poate cu dezamăgirea celorlalți față de tine. Cu judecata lor aprigă.  Cu senzația că poate greșești. Cu remușcări că faci ce faci. Cu lacrimi. Dar multe dintre  reacțiile celorlalți  e despre ei, nu despre cei care decid să invite autenticitatea în casa lor.  Autenticitatea e clar un  concept care diferențează omul vorbelor de omul faptelor. Un termen ce te trece prin multe momente stânjenitoare. Ce necesită multă răbdare în integrare. 

În ultimele luni, universul prin tot ceea ce mi-a dat , m-a ajutat să conștientizez că persoana cea mai importantă dintre toți oamenii pe care-i știu sunt eu.  Și nevoile mele. E definiția acelui egoism sănătos așa cum foarte bine îmi explica ieri o tipă faină.  Datoria mea primordială  e să am grijă de mine, de trup și de suflet pentru a aduce lumină în bârlogul meu drag.  Pentru a fi o femeie sănătoasă  cu un interior luminos.  Oamenii cei mai importanți din viața mea după mine sunt odrasla mea dărioasă și ursul meu empatic pentru care am  o recunoștință imensă.
Apoi urmează o mână de oameni faini pe care-i admir extrem de tare și au un loc deosebit în cămăruța inimii mele. Îi admir pentru empatia lor, pentru compasiune, pentru curajul de a îmbrățișa schimbarea, pentru nivelul lor de responsabilitate, pentru vitalitatea lor, pentru resursele lor interioare care uneori depășesc puterea mea de înțelegere. Dar și pentru faptul că mi-au fost aproape necondiționat în cele mai grele perioade ale mele.
Și urmează și ceilalți. Oameni la care țin mult și  care mă inspiră prin felul lor de a fi. Oameni pe care-i accept sau învăț să-i accept. Și cu bune , și cu rele căci nu există cu siguranță nimeni perfect.
Și oameni pe care nu-i cunosc atât  de bine dar care-mi lasă câte un mesaj mulțumindu-mi pentru ceea ce scriu și pentru  sinceritatea cu care o fac.  Oameni cu care stau uneori  de vorbă multe ore deși ne vedem o dată . de ori ori pe an.

Urmărind această clasificare internă, îmi ghidez  drumul vieții. Trag linie și fac un triaj.  De multe ori însă apar și elemente imprevizibile  pe acest  drum al vieții. E absolut normal deoarece cu cât jucăm mai multe roluri - de părinte, copil,  soție, soț, angajat, prieten/ă, amic/ă , frate, soră, nivelul de energie se poate diviza și noi facem niște alegeri funcție de ce ne  cere inima sau raționalul.
Să nu uităm că oamenii sunt împărțiți în două mari categorii: cerebralii și sensibiloșii. Eu mă încadrez cu brio în cea de-a doua categorie și mereu voi avea un lipici extrem de mare la oamenii mai calzi, sensibili și ei la bază.  Voi avea o chimie mai aprinsă cu oamenii creativi, empatici , introverți. Cu cei care sapă prin interioare . Cu cei asumați si autentici. Dar asta nu înseamnă că nu am oameni aproape de inima mea ce se regăsesc în categoria opusă deoarece mai cred că extremele se atrag uneori într-un mod chiar armonios.

Astăzi, conform triajului interior, am decis să-mi ofer în dar o zi cadou pentru mine. O zi în care mi-am savurat pe așezate cafeaua. Am admirat cerul și am pus muzică bună pe fundal. O zi  în care am creat o bijuterie pentru mine și am început să lucrez la un colier pentru o prietenă dragă. O zi în care mi-am propus să merg să-mi cumpăr role ca să pot face sport cu odrasla mea dragă pasionată de rolerit. O zi în care vreau sa-i cumpăr ceva  ursului meu drag fără absolut niciun motiv.

O zi  în care le-am scris fără rușine  oamenilor cărora le-am promis că voi trece să-i văd peste weekend și le-am explicat  că am ales să-mi  petrec diferit timpul meu liber  față de ceea  ce plănuiserăm.  Zilele nu intră in sac și se va găsi  timp  cu siguranță pentru o altă reuniune.
Deoarece weekendul ăsta e despre timp petrecut cu doi copii extrem de dragi inimii mele. E  despre momente dedicate în exclusivitate celor doi ursuleți  pe care-i iubesc până la stele.  Cu care vreau să dansez, să mănânc ceva bun, să mă dau cu sania, sa inspir și să expir aer curat.  Pentru că merităm toate astea . Cu vârf și îndesat. Pentru că suntem niște oameni tare  faini. Oameni care se bucură tare mult de lucruri simple. 

Weekend azuriu cu autenticitate!