A fi părinte e o responsabilitate

Am pornit pe drumul părințelii cu o deviză categorică - a fi părinte e o responsabilitate. Nu facem un copil doar ca să bifăm toate obiectivele mărețe impuse de multe ori de societatea românească: căsătorie, casă, mașină, carieră, copil.  

Vedem de multe ori în spațiul media  fotografii diverse   cu familiile perfecte care călătoresc prin tot felul de locuri, cu acei copii frumoși zâmbind, cu părinți râzând și ei cu gura până la ureche,  dar niciodată nu trebuie să uităm că în spatele acestei lumi feerice, sunt responsabilități. Sau nu, depinde foarte mult de cei care procreeează și scopul din spatele procreerii. 

O bună colegă vine mereu la mine și mă întreabă, ea fiind în categoria femeilor asumate care nu-și dorește copii și-mi zice:  Cătă, de ce x sau y are copii , dar nu vrea să ajungă acasă la ei? De ce x sau y a făcut copii, dar stau la bunici  sau cu bonele săptămâni întregi, luni? De ce x sau y a făcut copil, dar  nu se îngrijește de el? E mereu frustrat , nu are chef de joacă? Dă copilului de mâncare ce apucă?  Îl ține cu zilele în casă căci nu are chef să stea prea mult afară cu el. Nu-l scoate în societate, nu-l duce la locurile de joacă. Îl duce la grădiniță bolnav.  Urlă la el căci nu mai știe cum să gestioneze situația. De ce mama x sau tatăl y nu au o relație cu copilul? 

Mă uit la ea și nu prea știu cum să-i răspund, dar mereu mă gândesc că în spatele acestor părinți e poate o fugă de ceva. E o neputință.  Suferință. Poate că sunt extenuați. Poate că mama și tatăl nu mai merg pe același drum în educația copilului. Poate că sunt obosiți. Poate că mama e singură în tot acest vârtej. Poate că e abuzată emoțional, fizic. Poate că pur și simplu  nu are pe nimeni care să o ajute...

În general apariția unui copil apasă în interioarele noastre o sumedenie de  butoane încât uneori ne mai și pierdem în aceste roluri. Mă întristează și mă revoltă că există astfel de părinți, încerc uneori să empatizez cu ei, dar mi-e mult mai milă de copiii lor.  Ce vină au ei în toată această ecuație? Cum vor crește ei oare? 

Vreau să cred că acești oameni - și recunosc că și eu am avut momente de rătăcire uneori pe acest drum în rolul de părinte - trebuie să se scuture bine, să ceară ajutor când simt nevoia, să se reîncarce cum consideră ei că le-ar fi mai ușor  și să fie lineari în procesul de creștere a copiilor. 

Mi se pare de asemenea  că o  lipsă de responsabilitate și mai mare se regăsește  în rândul celor care au făcut un copil, trăiesc pe propria lor piele acest rol , au probleme de gestionare în acest sens , nu discută cu nimeni despre aceste aspecte, le îngroapă bine , iar apoi  mai fac încă un copil deși și-au demonstrat clar prin prisma experienței cu primul copil că nu pot duce multe. O fi și presiunea din exterior care zice: cum să nu faci copilului un frățior, o surioară? Presiune care vine de multe ori de la oameni care nici ei nu conștientizează  cu ce se mănâncă acest rol. Care nu au fost poate  implicați trup și suflet în creșterea copiilor lor, dar își permit să dea sfaturi altora. Care au relații deficitare cu-ai lor copii. 

Se știe foarte bine că multe femei fac copii în societatea românească ca să primească acele indemnizații lunare. Sau nu-și mai găsesc locul în câmpul  muncii și consideră că a face un copil le-ar mai scoate din rutină.  Sau  cireașa de pe tort - ca  să salveze o relație. 

Poate că monologul meu are o notă de judecată și dispreț în el, dar recunosc că mă doare sufletul pentru acei copii ai căror părinți  nu au puncte comune cu ideea de responsabilitate. Copii care vor avea probleme mari de atașament deoarece părinții nu-și asumă acest rol care vine la pachet cu multe provocări. Copii care vor avea probleme mai târziu  în societate  deoarece nu au avut șansa unor părinți care să se ocupe de ei într-un mod responabil. 

Stăteam aseară cu ursul meu drag pe canapea și practicam recunoștința  pentru relația frumoasă pe care o avem cu Dărioasa noastră dragă. Noi doi amândoi am tras la aceeași căruță cum s-ar zice în popor. Instant, ne-au trecut prin minte miile de ore în care am fost acolo trup și suflet. Chiar și în ultimele două săptămâni, ne-a fost foarte greu. Am avut parte de momente mai tensionate, mai anxioase, mai nervoase. Am fost responsabili și asta a  venit la pachet cu un consum  mare de resurse fizice cât și psihice. 

Facem aceste lucruri asumat chiar dacă uneori ne vine să ne suim pe pereți deoarece nu trebuie niciodată să uităm că părinții responsabili au nevoie de pârghii din exterior. Au nevoie și ei de mult suport deoarece fac parte din categoria celor care se pot despărți mai ușor. Se pot îmbolnăvi de la atîtea presiuni puse pe ei. Se pot detașa prea mult de viața socială implicându-se strict în creșterea copilului. Pot avea așteptări tsunami de la copil.

Pe principiul - extremele dăunează grav sănătății - niciodată nu trebuie să uităm că nici obiceiul de a  cădea prea mult în ghearele responsabilității nu e recomandat  deoarece te poți trezi singur. Pierdut, scurs de energie, amețit în acest iureș zilnic. Extenuat. Divorțat.
Recunosc că în acest sens,  mi-am permis recent să am parte de o seară socială într-un loc frumos, savurând un Cosmopolitan la o vorbă cu o prietenă dragă, uitând pentru o clipă ce mâncăm când ajung acasă , dacă cina e sănătoasă, dacă lăsăm sau nu copilul la desene animate.
Am ajuns acasă, atmosfera era relaxată,  ursul cu odrasla au trag o fugă la Kaufland și au cumpărat un pui rotisat, au pus de-o mămăligă și de-un mujdei, am asezonat toată treaba cu un pahar de vin . Am mâncat. Și ne-am relaxat. 

Părinții responsabili au nevoie de multă comunicare  între ei.  De un prieten care să-i scoată din rutina lor, de contact cu alți oameni sinceri care trec prin ce trec și ei, de un părinte care să-i mai ajute , de un proiect la muncă în care să se implice și  care să le crească stima de sine,  de un psiholog pe umerii căruia să se plângă, de o bonă pe care să o plătească dacă nu au alte resurse pentru ca ei să mai iasă împreună un pic din rutina lor. Să se reconecteze cuplul, să facă lucruri separate de copil pentru a nu uita unul de altul.

Am în cercul meu oameni faini care sunt părinți responsabili și fac multe lucruri frumoase pentru o creștere armonioasă a copilului. Oameni care mă inspiră și-mi dau și mie putere ca să mă ridic când mai cad. Oameni sinceri care  vorbesc  fără să se victimezeze  și despre zilele mai grele .
Cunosc oameni care pur și simplu nu  au reușit să fie pe aceeași lungime de undă și s-au separat în procesul de creștere a copilului. Limitele le-au fost forțate și atît au putut să ducă. Dar care se descurcă civilizat  separat și încearcă să creacă copilul frumos.

Am în preajmă mame care au divorțat, dar care se consumă mult fizic și psihic  pentru a-și crește responsabil copiii. Care cercetează în dreapta și în stânga ca să compenseze lipsa unui părinte din viața copilului. Le admir până la cer și le încurajez să se iubească căci sunt munți de oameni. 

Dar am cunoscut și părinți care au făcut copii doar pentru  a bifa niște elemente. Care sunt mai delăsători. Poate și din niște lipsuri pe care doar ei le pot vindeca. Iar din păcate acei copii crescuți de acei părinți vor avea  la rândul lor niște provocări de gestionat de-a lungul vieții.

Partea bună și optimistă e că sper că vom fi mai deschiși în viitor și ne vom sfătui copiii să meargă la psiholog ca să-și rezolve ei cu ei înșiși diverse lucruri. Deoarece oricât de responsabili vom fi, fiecare părinte va greși într-o formă sau alta. Va provoca răni în sufletul copilului fără să-și dea seama deoarece înainte de a fi părinți, suntem oameni. 

Nu va mai fi o rușine sau o povară să vorbim cu ai noștri copii despre mersul la psiholog. Va fi ca un control de rutină ca și la celelalte organe. Pe care orice om,  dacă are un mic gram de responsabilitate, ar trebui să și-l facă. 

Părinți, putere. Să practicăm responsabilitatea. Dar să o practicăm cu multă comunicare și cumpătare!

Cu chef de viață și bucurie!

Sursă fotografie - https://www.facebook.com/eupoteusuntmagician/posts/1087232231614360