Rănile se mai cicatrizează...

Ziua în care tatăl meu ar fi împlinit 60 de ani, am petrecut-o printre copii și oameni frumoși la chip. L-am sărbătorit cu bucurie și pe fratele meu Ștefan de a cărui zi de naștere a numelui mai toată lumea uita în copilărie deoarece tata era mereu în prim plan. Am râs și am degustat cu poftă din merindele pregătite cu trudă de mama noastră dragă.

Copiii au mereu acest har de a ne lua durerea, de a ne înveseli chiar și când suntem un pic mai triști. Bucuria lor, curiozitatea când ajung într-un loc nou, naturalețea cu care se joacă, cântă, aleargă mai alungă din tristețea pe care-i cuprinde uneori pe adulți, în diverse ipostaze ale vieții.

Aniversările, momentele cheie din viața omului care nu mai este fizic printre noi sunt acele zile în care cei dragi lor,  rămași în viață sunt  străfulgerați de trăiri multiple, unele mai temperate, altele mai inconfortabile. Nu toți se lasă invadați de astfel de stări deoarece nu e ușor să inviți  vulnerabilitatea, durerea intensă  în viața ta. Vrei cu orice preț să scapi de  suferință  prin tot felul de trucuri deoarece chiar nu-ți arde să o simți cum îți năvălește cu tupeu prin vene.

În primii ani după moartea unui om, durerea  unei mame, a unei soții, a unui copil, a unui frate sau a unei surori, poate fi extrem de  mare. Asta dacă-și permit să-și facă acel doliu deoarece sunt oameni care se blochează complet în fața durerii și rămân pe viață în acel blocaj emoțional.
Ai impresia că nu vei mai avea vreodată puterea să te  ridici din acea prăpastie în care ai fost aruncat, văzând că moartea a pus stăpânire într-un mod izbitor pe un om care ți-e părinte, soț, frate, prieten. O moarte fulger la care nu te aștepți îți poate lăsa urme și mai adânci în suflet. Zile, săptămâni, luni cauți explicații, motivații, plângi, te revolți, corpul ți-e invadat de furie. Ți-e de asemenea  foarte greu să te confrunți cu singurătatea după zeci de ani petrecuți împreună cu acel om.
Pe măsură ce trece timpul, acea rană adâncă se mai cicatrizează  și ajungi să accepți că acel om chiar nu mai e. Nu mai vorbești atât de mult despre el. Imaginea lui se mai estompează. Înveți să te descurci și fără el. Cu pași mici căci nu ai încotro.  Îți dai seama că viața este efemeră. Că noi oamenii suntem trecători pe acest pământ. Conștientizezi astfel că fiecare zi e un dar și-ți dorești să trăiești frumos. Te apropii de unii oameni. Te îndepărtezi de alții deoarece oamenii sunt atât de diferiți în fața durerii. 

În astfel de zile aniversare,  poți resimți  un amalgam de emoții. Nervozitate, furie, tristețe, apatie sau nostalgie. Chiar și acceptare  sau o senzație de liniște interioară pe măsură ce mai  trec anii. 

Cerul era întunecat, garnizoana pe unde treceam ca să ajungem la mormântul lui era pustie. Vântul ascuțit mă împingea din spate și mintea îmi zbura pe dealurile  ce înconjurau locul unde a fost înmormântat. Puzderie de alte morminte în jurul lui. I-am aprins o lumânare la căpătâi , m-am uitat spre cer și am trimis un gând bun câtre îngerul meu păzitor. O stare de pace a pus stăpânire pe mine.
Îmi șopteam mie însămi că  tristețea care durea atât de tare acum 3 ani e mult mai potolită în prezent. Furia, revolta s-au mai risipit și acceptarea și-a făcut încet locul în inima mea. Un proces  dureros, dar poate mai sănătos. 

Am acceptat că el și-a găsit locul acolo sus, eu sunt aici pe pământ cu familia mea frumoasă.  Bucăți din felul lui de a fi, din temperamentul lui  sunt și vor rămâne în mine veșnic. Va avea locul lui în inima mea atâta timp cât voi trăi. Viața merge înainte, uneori e dulce ca para, alteori te izbește din plin. Mă întristez și mă mai supăr căci  mi-e greu s-o văd pe mama singură, să știu că nu-i pot fi mereu aproape atunci când singurătate doare. Măcar  cu o vorbă bună, cu o îmbrățișare. Cu un zâmbet, cu o floare.
Mă îmbrac cu haina optimismului, mă scutur bine și mă bucur că am avut parte de niște săptămâni minunate împreună, în casa ei primitoare. Am râs și ne-am simțit excelent în livingul ei atât de frumos. Am petrecut timp și cu bătrâniorii noștri dragi.  M-am jucat pe covor cu Dărioasa mea dragă și am stat la povești cu mama mea caldă. 

Sunt conștientă că ea are crucea ei de dus  și nu pot să fac mare lucru în acest sens. Pot doar să mă rog și să am încredere că va fi bine. Să mai vin din când în când acasă. Să o invit în bârlogul nostru luminos. Să o învelesc când pot și cum pot. Să o ascult. Să o încurajez și să o înțeleg.
Sunt un om împlinit și recunoscător pentru tot  ceea ce am în viața mea. Iar tatăl meu cu siguranță știe asta.
Speranță și încredere tuturor celor care au avut parte de o pierdere în viața lor.
Rănile se mai cicatrizează ...


Sursă fotografie: https://ro.pinterest.com/pin/850124867138107793/