Uneori alegerile pe care le facem sau
provocările pe care le luăm asupra noastră ne ajută să vedem mai limpede ce vrem să
facem și ce nu vrem. Sunt joburi sau activități în care alegi să te implici peste zi unde e posibil să poți opta pentru
o anumită cantitate de muncă în care vrei să investești resursele tale fizice și
psihice, iar altele care nu-ți oferă din păcate această flexibilitate. Un lucru
e cert, ține mult de noi să luăm acele decizii pe plan profesional în așa
fel încât să ne păstrăm un echilibru între job și planul personal.
Analizând uneori situația personală, sunt zile in care îmi dă cu minus în sensul că simt cum parcă îmi fuge de sub picioare acel echilibru: personal /
profesional. Imi place din când în când să-mi depășesc limitele, să ajut și să am acea satisfacție cu care să îmi
hrănesc egoul interior, dar risc să neglijez planul personal. Când muncesc mai mult și depășesc acel procentaj de resurse investite în afara timpului personal, ajung acasă mai lipsită de energie. Organismul e
tare deștept și mă anunță ca un ceas că se întâmplă ceva în
interiorul lui, iar eu ca și individ sunt conștientă de acest aspect.
Nu mai zâmbesc la fel de mult când intru în
casă, nu mai am acel vibe energetic fain, nu mai practic la fel de activ
ritualul de a pregăti masa pentru urșii mei dragi deoarece
îmi vine să zac în pat. Imi pierd mai rapid răbdarea. Nu mai am chef de
discuții prea multe cu ursul meu simpatic, sunt mai morocănoasă, mă mișc mai
greoi, îmi simt capul tihuizat și nu mă mai joc cu Dărioasa mea dragă la fel de
frumos. Nu mai am energia aia debordantă care îmi conferă dorința de a face
activități frumoase și în timpul săptămânii.
Din fericire am un radar interior tare bun care mă anunță când ating acele praguri alunecoase și găsesc diverse portițe să refac acel echilibru. Știu că dacă o perioadă lungă de timp aș practica acest ritual care mi-ar răpi din resursele dedicate planului personal, m-aș îndrepta spre un dezechilibru sever deoarece una dintre valorile la care țin foarte tare ca și individ e acel timp de calitate cu familia pe care vreau să-l am zilnic nu numai în weekenduri sau în vacanțe.
Mă gândesc cu tristețe că sunt oameni care sar
permanent fără să-și dea seama această coardă a muncii în exces. Care devin dependenți de
sarcinile de peste zi, care se contopesc integral cu rolul de acolo și ajung
acasă lipsiți de sevă și de culoare umană. Care au fețele trase, ochii
încercănați și nu fac toate astea pentru un scop nobil, ci pentru că intră în
acest vârtej din care se hrănesc pentru a-și mai atenua lipsurile
sau a-și obloji suferințele. Rănile. Sau pur și simplu o fac
căci nu vor să piardă acea rutină care le-ar clătina zona de confort. Sau
poate cu greu și-ar găsi altceva în altă parte. Ar fi de preferat să nu-i judecăm.
E important să ne acordăm un răgaz nouă înșine,
să ne uităm în oglindă și să ne răspundem sincer la următoarea întrebare: avem
un echilibru între job sau orice altă activitate din timpul
zilei și timpul personal? Funcționăm pe pilot automat în timpul
săptămânii și parcă înviem din senin doar în weekenduri și în concedii? Avem
grijă de ochii noștri în timpul săptămânii, ne mai mișcăm peste zi, mai
facem și lucruri plăcute sufletului? Ne enervăm des ? Ne supărăm
? Suntem activi seara când ajungem acasă? Zâmbim sau suntem
atât de extenuați încât nu ne mai bucurăm de nimeni și de
nimic?
Spor la scotocit!
Comentarii
Trimiteți un comentariu