Relația mamă fiică

Una dintre comorile cele mai de preț din viața mea e relația frumoasă pe care o am cu fiica mea. Nu am ajuns aici printr-o minune sau cu cărucioare de noroc cum deseori  mi-e dat să aud când mai ies cu ea în public.  Mi-am câștigat acest drept și această relație valoroasă  prin multă implicare personală, lucru cu mine însămi, eforturi fizice intense  cât și psihice asezonate cu un pic de studiu în ce privește psihologia copilului dar și cu mult suport logistic din partea familiei.

Ne-a luminat Dumnezeu în primii  doi ani de viață să cerem sprijin în familie, atât eu cât și ursul meu drag. Am cerut  ajutor logistic și aici intervine norocul căci l-am  și primit în doze extrem de mari  din partea mamei mele cât și din partea  soacrei.  Din partea  bărbaților din familie care s-au descurcat singuri cât soțiile le erau în deplasare.

În primele ei luni  de viață , plângea cu orele după-amiaza, iar noi  simțeam că trebuie să o ținem în brațe în  timp ce  mamele noastre se ocupau de curățenie, de mâncare, de răspândirea unei vorbe bune în atmosferă,  de toată logistica din casă pentru ca noi să fim acolo pentru ea.  Pentru ca eu să nu-mi pierd mințile, să nu mă cufund în tot felul de depresii deoarece nu e ușor să treci de la o viață socială foarte activă  la rutina primelor luni ale unui bebeluș. Și mai ales la multe nopți nedormite care au urmat în primii doi ani jumătate de părințeală.
Relația cu copiii  noştri cere timp, iar eu am fost binecuvântată să am parte de el. Am avut nevoie de o perioadă de acomodare în care să petrec mult timp cu-al meu copil, să-l observ, să-i înțeleg anumite gesturi, să-i descopăr temperamentul, să-i învăț rutina,  să-l accept așa cum mi-a fost dat de Dumnezeu. După ce s-a mai acomodat și ea cu Universul, cu noi , am ajuns și eu treptat la acea relaxare în ipostaza de mamă, simțeam cum se puneau bazele acelei  relații deosebite între noi două. M-am implicat trup și suflet în creșterea ei căci a fost un copil tare dorit de amândoi. Și voi purta cât voi trăi o recunoștință aparte  mamelor noastre căci au fost acolo în preajmă, iar atenția mea în primii doi ani s-a îndreptat  către dezvoltarea unei relații  frumoase cu fetița mea.

Tatăl meu a  avut și el un rol important în vara anului când pitica se apropia de vârsta de un an și am decis să petrec câteva luni cu ea  la Botoșani.   A avut o perioadă de vreun an şi ceva când s-a trezit zilnic la 5, iar el o lua și o scotea la plimbare  câte 2-3 ore încât eu să mă pot odihni și să ies  din acea rutină  bebelușească. Acel timp al meu, luxul de a mă odihni mă încărcau mult și mă ajutau în relația pe care o desenam ulterior  cu ea. O preluam de la el cu un vibe tare bun, cu mintea limpede. Îi vorbeam apoi cu răbdare și calm.  Râdeam mult cu ea, aveam energia să mă joc deoarece nu eram nevoită să mă ocup de mâncare, curățenie. E tare greu să-ți păstrezi zenul ca și mamă atunci când copilul se trezește de multe ori pe noapte, e extrem de matinal și solicitant peste zi, mănâncă mai bine sau mai puțin bine, aleargă în toate direcțiile. De aceea e bine să ne abținem să judecăm mămicile din proximitatea noastră deoarece de multe ori nu avem o imagine completă asupra  situațiilor din casa lor și poate, oricât de mult îți dorești să ai o relație apropiată și frumoasă cu-al tău copil, trebuie să recunoaștem că ai nevoie de multe resurse,  sprijin fizic  cât și emoțional.  De o relație bună cu părinții încât să le ceri ajutorul , de nişte părinți sănătoşi care să te poată ajuta şi să-ți respecte modul în care alegi să-ți creşti copilul sau de resurse financiare încât să-ți angajezi pe cineva pentru diverse treburi casnice. 

Relația deosebită pe care o am cu fiica mea vine și datorită  faptului  că am un soț implicat în rolul de tată  care m-a susținut  și nu a uitat să-mi arate cât de mult mă iubește chiar și după ce am devenit mamă.  Asta m-a făcut să înfloresc fiind împlinită pe ambele planuri: cel de mamă, dar și cel de femeie.  Faptul că soțul nu uită de tine când tu ca şi femeie devii mamă te ajută să nu te contopești  într-un tot unitar cu-al tău copil și să-l sufoci. El are nevoie de acel spațiu pentru ca să poată la momentul potrivit să zboare din cuib. Are nevoie de acea gură de aer ca să-și dobândească independența. Iar mamele care nu uită să iubească și sunt iubite vor reuși mai bine să dea acel spațiu de care are atâta nevoie un copil. 

O relație sănătoasă cu copiii noștri se creionează și prin prisma faptului că acceptăm natural ca și mame și ne asumăm, încă de dinainte să ni se nască copilul, ideea că sunt necesare unele sacrificii pentru o dezvoltare armonioasă a copilului, cel puțin atunci când el e încă  mic și dependent de noi.

Copilul are nevoie de o rutină în casa în care se naște, de  niște reguli, de constanță,  iar pe măsură ce mai crește de niște limite ferme. Despre toate aceste subiecte am tastat kilometric în grupul meu  de what's up unde mă întâlnesc zilnic virtual cu-ale mele fete dragi. Unele mame, altele simple prietene. Culeg păreri și sfaturi din ambele tabere și asta mă echilibrează. Ele au știut să fie acolo constant , să mă  asculte  empatic când plângeam sau când nu știam dacă fac bine sau rău ceva, să imi dea un sfat, să nu mă judece și să mă încurajeze. 

Prin această rețea de oameni care mi-au fost aproape, am reușit să dobândesc multe resurse care m-au ajutat să-mi formez o relație apropiată cu-al meu copil. Am stat și acasă cu ea în jur de 2 ani și am pus bazele unui atașament sănătos. I-am fost aproape necondiționat. Am înghițit în sec când îmi făcea crize, când nu voia să adoarmă, să mănânce și încercam să nu-mi vărs nervii pe ea. Uneori îmi ieșea, alteori nu. Suntem și noi oameni și greșim.  Mi-am păstrat blândețea și răbdarea așa cum am putut eu mai bine. Am respectat-o ca și om, nu am tratat-o ca pe un copil care habar nu are de nimic. Pe măsură ce a crescut și am simțit-o mai dezvoltată din punct de vedere emoțional, i-am respectat anumite preferințe cu riscul de  a mă sacrifica  pe mine sau de a găsi soluții care să-i ușureze ei situația în anumite circumstanțe. Nu prea i-am zis niciodată: faci asta că așa vreau eu, că tu ești mică și eu sunt mare. Toate dialogurile cu ea au avut multe note explicative, multe argumentări pe înțelesul ei, multe jocuri aplicate care o ajutau să fie mai receptivă la anumite capitole.  Mă cobor la nivelul ei și-mi cer scuze atunci când greșesc. Rămân fermă când ea greșește și încerc să nu o bulversez prin stări de spirit fluctuante.  O responsabilizez respectându-i nivelul vârstei și  încerc să nu-i ofer totul pe tavă. O provoc  la tot felul de scenarii care să-i crească stima de sine. Încerc să-i transmit de când e bebelușă dragostea de viață și o stare de spirit vioaie. Nu o feresc de suferință și de lacrimi. Fac și ele parte din viață.

Încerc să alung uneori comoditatea și oboseala ce mă pândesc când ajung uneori seara acasă și nu aștept weekendurile sau vacanțele ca să  facem lucruri împreună. Îmi respect promisiunile față de ea. Obișnuiesc la început de săptămână să mă gândesc la câte o activitate pe care să o facem împreună,  mergem și ne plimbăm  pe cheile Dâmboviței,  mâncăm o înghețată pe Calea Victoriei,  pizza pe scările de la Cercul Militar, ascultam o muzică în centrul vechi, dansăm în lift, o duc la căiuți sau mergem să luăm cina în oraș. Acele momente dau naștere unei conectări puternice și ne oferă acces la trăiri profunde.

Copilul crește astfel cu o stare de spirit interioară înfloritoare,   învață de la vârste mici că arta de a ne bucura de viață e la îndemâna noastră.

Să ne oferim timp în a ne cimenta relațiile cu fiii , fiicele noastre. Răbdare și dorință!