Vrem, nu vrem , suntem părticele din ei

Stăteam zilele acestea și mă gândeam la felul meu de a fi și la modul în care reacționez în diverse situații. Eram supărată și exigentă cu mine însămi judecându-mi aspru anumite comportamente.
Gândindu-mă mai bine, îmi dau seama că unele elemente sunt acolo în gena mea, moștenite transgenerațional sau preluate comportamentual de la cei în preajma cărora am crescut. Unele tipare  pot  fi modelate, analizate, poate  chiar schimbate cu ajutor, voință şi conștientizare.  Trebuie doar să-mi acord spațiu, răbdare, acceptare, iar un alt pas ar fi să mă las în voia unei introspecții interioare mai profunde.  Atât a mea cât şi a familiei din care provin.  Îmi sunt mai clare unele reacții, atitudini, comportamente. 
Mi-au lipsit mult figurile masculine în procesul meu de  şi creştere ca şi copil deoarece bunicii s-au stins tineri din viață, iar tata a fost destul de absent. 

Vrem - nu vrem, ducem în spate bagajul părinților noștri. Și al spațiului cultural în care ne-am născut. Am preluat  gene din ei,  comportamente. Temperamente. De la ei, de la bunicii, străbunicii noștri.
Rumegând așa pe îndelete această idee, am avut un mare declick conștientizând că  sunt copia fidelă a tatălui meu din anumite puncte de vedere. Am preluat de la el caracterul introvert, zâmbetul frumos,  sensibilitatea,  timiditatea. Atracția lui către fixisme, fâstâceala ce mă izbește în  diverse circumstanțe ale vieții. De la el, de la bunica la care am crescut cât şi din spațiul cultural al acelor vremuri care puneau mult accent pe comparație,  mi-am însuşit o chestiune toxică,  tiparul : ce zice lumea. Comportamentele de tip comparativ.  M-a urmărit mult timp acest handicap cu privire la  ce zic, ce au ceilalți, și încă mai am stări antagonice cu privire la această "gură a lumii", dar măcar sunt mai conștientă, mai  indulgentă cu mine însămi când simt că sunt afectată de acest concept al celorlalți. Mă controlez mai bine când știu de unde vine acest disconfort deoarece îmi dau seama că al meu creier a fost expus o perioadă lungă de timp la un astfel de concept. Şi încă mai este deoarece comparațiile , atitudinile competitive se încurajează mult în societatea românească 

Din alte puncte de vedere, sunt mama în picioare. Maturitatea mea dusă în extreme uneori, responsabilitatea financiară riguroasă, stilul comunicativ, multifuncționalitatea și organizarea minuțioasă,  optimismul debordant  sunt puncte pe care le-am moștenit de la ea. Duritatea în anumite situații, frica de intimitate, lacunele emoționale sunt și  ele moștenite pe partea feminină ,  dobândite probabil și  pe linie transgenerațională.  Toate aceste atribute sunt bucăți din mine. Unele  mai pregnante, altele mai puțin sesizabile.

De la bunica mea, am moștenit bunătatea, căldura ei , ospitalitatea, dragul de a avea casa plină. Credința în Dumnezeu și în ideea de spiritualitate.  Cochețeala ei şi  bucuria de a organiza reuniuni acasă. De a întinde mese lungi. Plăcerea de a mânca, spiritul pofticios și gurmand, le-am moștenit  tocmai de la mama ei,  străbunica mea mamaia. Bunica e o figură ce ocupă  un loc aparte  în inima mea, avea obiceiul  de a  aduna toate personajele principale din sat, medicul de familie, cel veterinar, preotul,  făcea mese întinse, hramuri. Îmi plăcea mult atmosfera de la ea din casă. Obişnuia  să mănânce  diversificat şi gustos și avea parte de mult contact uman. Era un spirit extrovert și extrem de energic.

Dând un pic firul în spate și analizând figurile noastre materne, paterne, cele ale bunicilor noștri sau cele ale celor care au stat cu noi în primii ani și ne-au crescut, putem  clar să ne răspundem mai clar la unele dileme pe care le avem cu privire la comportamentele noastre în diverse circumstanțe ale vieții. Aducem  aceste tipare, deprinderi după  noi şi le integrăm inconştient în relațiile noastre de zi cu zi.

Paradoxul e că de multe ori spunem că nu vrem să preluăm un lucru sau altul de la ai noștri părinți, dar inconștient le ducem după noi. Putem schimba tipare dacă conștientizăm de unde ne vin anumite elemente și dacă chiar ne dorim acest lucru.
Ce e și mai frumos e faptul că al meu copil, deși mititel, e deja purtător ale bucățelelor din mine, din ursul meu drag. Din bunicii ei. Unele se văd vizibil, altele se întrezăresc. 

Spor la săpat prin catastihele familiei!