Despre moarte

Zilele acestea am asistat la o scenă tristă din cortina vieții și a morții care mi-a rămas adânc întipărită în suflet, și anume cum un bătrânel își ia rămas bun de la bătrânica lui după 62 de ani împreună. Îl bușește plânsul când îi aruncă o ultimă privire și e dărâmat de durere. Dar își păstrează luciditatea și face un pas în spate. 

Doi oameni care au stat împreună cât alții nici nu apucă să trăiască. Doi oameni colorați care mă binedispuneau când îi vizitam. Extrem de diferiți: ea înfiptă și mai dură de fel, el un bărbat frumos, glumeț, cu părul alb și calm. Aveau o chimie tare faină  și se tachinau într-un stil contemporan. Doi oameni ce probabil s-au completat frumos de-a lungul vieții. Care au trecut prin multe episoade împreună : și mai bune , și mai rele.  Și au rămas împreună. 62 de ani... Cu siguranță rar voi mai întâlni în viitor cupluri atât de longevive. 

Fața bătrânelului era schimonosită de durere. Mă privea cu blândețe și calm, ochii îi  lăcrimau ușor  și îmi mărturisea că e mai bine că bătrânica lui  a murit deoarece a fost  cruțată de chinul crunt de a sta la pat. Dar concomitent regreta că  a plecat de lângă el căci singurătatea  cică doare. Trăirile lui erau atât de firești. Și transpunea în cuvinte atât de profund ce simțea.

Paralel cu durerea din aer, în mijlocul curții se derula o scenă plastică cu patru bătrănei așezați în linie, două bătrânele cu doi bătrânei și socoteau ce vârstă are fiecare apărându-și parcă subtil dreptul a a mai trăi câțiva ani. Erau tare  simpatici.

Cred că indiferent de  vârsta la care ajungem, oricât de mult ne chinuim înainte să fim înghițiți de univers,  ne despărțim extrem de greu de viață, de suflarea din noi.  De asemenea, ne e dificil să ne lăsăm pradă singurătății după ce omul de lângă noi pleacă la ceruri. Chiar dacă pleacă din cauza  bătrâneții. Chiar dacă se chinuia tare ca să trăiască.

În general, vorbim despre vrute și nevrute , dar evităm să purtăm discuții despre moarte. Despre ieșirea noastră din scena vieții. Despre ce simțim noi despre acest concept.  E un subiect tabu. Extrem de dureros. Și probabil e și normal să nu o pomenim în viața noastră de zi cu zi căci suntem tineri, avem ani frumoși în viață, nici nu vrem să ne gândim la așa ceva.  Dar uneori suntem inevitabil puși față în față cu moartea și dacă ne lăsăm să simțim această vulnerabilitate, ne dăm seama că suntem paralizați de ideea asta că fiecare om are un sfârșit. 

Poate și de aceea unii oameni, pe măsură ce  înaintează în viață trec prin tot felul de crize existențiale ce au la bază ideea morții și maschează  inconștient această frică sub  anxietăți, stări interioare diverse. Altora le e frică să facă diverse lucruri care se leagă chiar de ideea morții. Și uite așa ne poate scăpa echilibrul la care umanitatea râvnește alungând ideea de moartea din existența noastră. 

Personal, când las conceptul de moarte să intre în mintea mea, simt cum îngheț total în acele momente. Mă bușește plânsul și  mă îngrozește ideea că avem un sfârșit, că suntem efemeri și poate de aceea  și apelez la latura spirituală ca un fel de mecanism de apărare.  Sunt totodată extrem de curioasă dacă există ceva după ce sufletul  se desprinde de  corp.  Dacă chiar are loc acea judecată la 40 de zile după moarte, dacă chiar sufletul trece  prin cele 20 de vămi ale văzduhului  înainte de judecată așa cum scrierile biblice ne explică. Conform religiilor, ar fi  multe de spus. Conform rațiunii din mine, conform naturii umane, habar nu am. E multă curiozitate. Incertitudine. Neîncredere.   E și frică de moarte. Evitare să mă gândesc la așa ceva.

Un lucru e cert. De când am fost expusă agresiv ideii de efemeritate a vieții , mi-am dat seama cât de prețioasă este viața.  O prețuiesc la un nivel mai intens. Mă cert mai puțin, iubesc mai mult. Critic un pic mai puțin, accept  un pic mai mult diversitatea. Practic empatia, sinceritatea,  iar prezentul și rutina îmi aduc mai multă bucurie.  Fac filtru mai mult la ce contează cu adevărat și la ce nu merită atenția mea.

Iubesc extrem de tare  viața și  aș plânge zile și nopți știind că trebuie să mă despart de corpul meu, de material, de pământ , de natură, de oamenii dragi.  Voi practica  mai des pe viitor acest exercițiu de a discuta despre moarte, de a mă gândi mai profund  la acest concept  căci poate mai scad  nivelul de panică , groază , frică vis-a-vis de ea.
Moartea face parte din noi și trebuie și ea invitată la masa vieții. 

Drum lin printre stele , bătrânico! Curaj și putere, bătrănelul meu drag!