Dansul relațiilor în cuplu

Relația de cuplu dintre doi oameni e ca un organism viu. Ca să fie menținută tonică și autentică, trebuie multă conștientizare, comunicare și modelare. Acceptare și răbdare. Empatie și energie. Romantism și optimism. Imaginație și distracție. Credință și voință. Asta e ceea ce mărturiseam acum câteva zile gândindu-mă la cei aproape zece ani de relație cu același om. O relație care a ieșit de pe  pilot automat de ceva vreme. O relație sinceră și vie supusă unor pietre de încercări în ultimii ani. O relație cu doi oameni diferiți și unici în felul lor. O relație cu zile bune și zile mai nebune. O relație cu povești frumoase, dar și cu povești pline de furie și de mânie. 

Când doi oameni intră într-o relație, vin la pachet cu un bagaj complex de tipare, de temperamente, de modele de cuplu luate din familiile lor.  De stiluri diferite de educație, de moduri distincte în care au fost  iubiți,  de  răni cu care au rămas din copilărie sau de pe parcursul vieții. De  experiențe pozitive sau negative cu care s-au confruntat de-a lungul vieții. Nicio o relație nu va fi asemănătoare și nimic poate din ce aplică unul sau altul într-un cuplu nu va merge într-o altă relație. Societatea ne arată zilnic că suntem supuși unor provocări intense în ceea ce privește durata unei relații de cuplu. Nu mai e atât de dificil să te desparți sau  să divorțezi. Lumea iese mult mai ușor din relații față de generația  părinților noștri. Suntem prinși într-un vârtej complex, dar putem să ne dăm seama de ceea ce ni se întâmplă fiind mai atenți la noi, la nevoile noastre, dar și la nevoile celui de lângă noi. E bine de asemenea să încercăm să nu judecăm relațiile sau să dăm sfaturi trecând lucrurile prin filtrul personal deoarece fiecare om e unic. 

Prima etapă e să ai chimie cu omul cu care intri în relație. Să-ți placă de el fizic. Să te simți ok și  din punct de vedere emoțional în preajma lui.  Să existe compatibilitate și în intimitate. Să-ți bubuie  inima de entuziasm când urmează să te vezi cu el.   E un mix de senzații care poate fi definit în primă etapa  ca și îndrăgostire.  Când te izbește această stare de îndrăgostire,  vezi numai magie în celălalt. Toată lumea e a ta și-ți vine să fugi pe coclauri de bucurie. E o perioadă tare frumoasă, dar și înșelătoare căci ți se pune un voal deasupra ochilor. E și din cauza acelor  hormoni ai îndrăgostirii care răspândesc multă oxitocină în organism  și treci cu vederea  multe aspecte cu privire la cel de lângă tine. Nu e nimic grav să fii pătruns de această stare de beatitudine cu condiția ca ulterior, să conștientizezi că nu suntem perfecți și că fiecare vine cu un bagaj complex în relație.

Mi-aduc aminte că la începuturile relației mele, nu prea ne certam și lucrurile erau potolite. Eram și amândoi introverți, calmi, timizi  și sensibili  în ce privește temperamentele și  ne asemănam din multe puncte de vedere.  Dar eram și extrem de diferiți din alte puncte de vedere. A fost ce-i drept și o perioadă ușoară, nu aveam griji prea mari, probleme, călătoream mult și ursul meu avea talentul de a  respecta  felul meu de a fi. A avut de la început  acel har al răbdării cu mine căci eu am fost cocoloșită și menajată mult de mama mea , motiv pentru care aveam de multe ori impresia că totul mi se cuvine. 

Pe măsura ce am avansat în relație și am decis de comun acord că ne dorim un copil, s-a produs un schimb de roluri: din iubit și iubită, am devenit  mamă și tată. Nu am fost chiar pregătiți să  fim părinți , să renunțăm la acea libertate și la acel confort pe care le aveam la discreție, nu ne-a ajutat nici odrasla noastră care tare prost a mai dormit în primii doi ani și astfel   au apărut crizele și energiile negative în relație.  În acele momente de cumpănă, a contat enorm de mult că  am fost sinceri unul cu celălalt, vorbeam extrem de mult și repetitiv despre tot ce ne frustra și ne impacta din punct de vedere al cuplului. Și am mai  lăsat să între în spațiul nostru personal, atunci când ne-am simțit depășiți, pe mamele nostre care ne-au ajutat și ele  să ne menținem  relația vie în acea perioadă. Acomodarea a fost treptată deoarece am fost un cuplu obișnuit cu multă libertate, socializare și  dintr-odată ne-am trezit îngrădiți între patru pereți,  obișnuindu-ne mai greu cu noile roluri. Nu puteam renunța complet la egoismul nostru de a nu mai fi un cuplu, doar noi doi amândoi, dar treptat, prin multă comunicare unul cu celălalt, iubire față de copil  și deschidere cu privire la suferințele noastre, ne-am obișnuit cu noile roluri și ne-am creat un atașament sănătos cu al nostru copil.
După aproape un an de părințeală, am trecut prin trauma morții neașteptate a unui părinte care m-a zdruncinat enorm de tare, afectând și atmosfera din  cuplu. Moartea tatălui meu a apăsat multe butoane și atunci m-am simțit oarecum pierdută în spațiu. În acele momente, a contat  foarte mult comunicarea,   faptul că am exprimat verbal ceea ce simt și că ursul meu a avut iarăși răbdare cu mine. Mi-a dat acel spațiu. A avut încredere în mine.  Nu a fost egoist sau gelos că am preferat să-i fiu alături mamei mele o perioadă și să pun pe locul doi relația de cuplu. În urma acestei suferințe, nivelul de recunoștință față de el a crescut iarăși și a întărit extrem de tare relația.

Apoi, am forțat nota și ne-am băgat în proiectul achiziționăriii unei case, mobilării ei , iar toate aceste ambiții și proiecte personale au scos  elemente interesante din noi. Fiecare a fost la un moment dat  pe un drum al lui în ce privește dorințele, ne-am îndepărtat unul de altul, ne-am certat, ne-am reapropiat și într-un final, am reușit cumva  să ne îmbinăm reciproc așteptările. Au fost zile în care am crezut că nu o să o mai scoatem la capăt, în care speranțele se mai stingeau,  dar ne ridicam și vedeam luminița din relație.
În prezent ne-am reconfigurat rolurile din relație, ne dăm unul altuia doze largi de  libertate și de independență, practicăm deseori  ritualul de a ne certa cât mai deschis,  de a ne  lăsa să ne înfuriem deoarece astfel scoatem  tensiunile negative,  frustrările din noi. 

Cearta, atâta timp cât nu are loc apelând la jigniri , la violență verbală cât și fizică este extrem de benefică, terapeutică căci mai dă afară din cantitatea de furie acumulată . Cearta ne mai apasă de asemenea diverse butoane. Ne arată multe lucruri despre noi și ne poate ajuta să ne dezvoltăm în diverse direcții. E extrem de important ca după o ceartă, în urma  căreia te răcorești, să te așezi frumușel la masă cu omul cu care te-ai certat și împreună să iei la puricat motivul care a declanșat cearta, felul în care unul sau altul s-a simțit sau a reacționat. Ce m-a deranjat, ce l-a deranjat. Uneori ne certăm căci adunăm frustrări din diverse locuri, suntem furioși pe alte lucruri din viața noastră și avem tendința să ne pedepsim partenerii. Putem să reacționăm  uneori fără logică , fără noimă, dar acest comportament e un semn pentru cel care primește aceste dușuri reci că partenerul lui e într-o oarecare suferință. Astfel, după ce trece furtuna, sunt obligatorii acele discuții autentice, acele ventilări  prin care fiecare își exprimă sincer punctul de vedere și apoi începe negocierea sau dezbaterea cu privire la ceea ce-l deranjează cu adevărat pe partener.
După perioade pline și acaparatoare într-o relație, e bine să urmeze zile mai liniștite, un moment în care cei doi oameni să respire adânc, să spună stop la orice proiect  și să-și reîncarce bateriile.

Mulți se pierd în certuri, în jocuri de putere și uită de un lucru extrem de important : acel bagaj cu care vine omul într-o relație. E vital să știm bagajul omului care intră în relație cu noi căci,  funcție de acest aspect, vom decide dacă merită sau nu să luptăm pentru relațiile noastre.
Mai avem nevoie și de timp pentru a cunoaște omul de lângă noi, de diverse experiențe care ne ajută să ne analizăm reacțiile, de un pic de suferință care să ne cizeleze răbdarea. De multă comunicare și de conștientizare. 

Seară lină! Cu relații vii !