Copil nemâncat

Începe anul cu un apetit debordant al odraslei. O replică extrem de rulată în bârlog este : Măi mami, nu am mâncat mai nimic azi.  Sau - ce avem de mâncare? Când iese de la grădiniță, ne întreabă dacă avem un sandwich la noi sau ne duce direct la Profi să-i luăm și ei ceva de haleală deoarece nici acolo nu i se dă nimic de mâncare. Copil nemâncat.  Sărbătorile acestea, a dobândit și microbul dus la extreme pentru dulciuri.  De aceea, pentru a-i controla accesul la acestea, trebuie să-i facem mereu dulciuri în casă. Să le aibă  prin preajmă. Altă distracție. 

Chiar și aseară, nu a mai avut răbdare să ne aștepte să pregătim masa și  a halit o porție consistentă de paste cu telemea și cașcaval. Trebuie să ne mișcăm rapid că face chiar urât la foame.  S-a mai plimbat prin casă , a mai făcut o tumbă, un dans și când ne-a văzut și pe noi mai târziu la masă, a ieșit la înaintare cu acea figură lungă , tristă din cale afară, aclamând iarăși că nu i-am dat nimic  să mănânce. Cred că dacă ne-am lua după mărturisirile odraslei noastre dărioase, am avea un dosar consistent la Protecția Copilului.
Uneori îmi vine să fug de acasă că mă mănâncă odrasla de foame. Noroc de grădiniță că mă mai salvează că altfel aș chema descarcerarea să mă scoată din bucătărie. Și de bunicele care mai poposesc pe la noi în calitate de bucătari șefi.  E o binecuvântare să ai așa copil. Nu contest acest aspect. Mănâncă cu poftă și plăcere. Îi pregătesc diverse feluri de mâncare cu dragoste și drag. Mă uit la ea uimită când ia masa. Un pui de om în miniatură.   Dar  e și o mare provocare. Căci mai rămân și fără energie. Și fără idei.

Situația e mai bună în prezent căci când era mititică, urla de se înroșea de la foame și mânca de vreo 12-13 ori într-un interval de 24 de ore. Ținea piciorul țeapăn până foamea i se mai potolea. Când am început diversificarea și eram în deplasare, plecam cu gențile pline de nu mai știam de unde și cum să le luăm. Dacă vede pe cineva pe stradă mâncând sau aude foșnind ceva, curiozitate stârnită  deoarece vrea și ea. Slavă Domnului că are arderile lui tat-su. Și că am eu încă puterea să-i combin mesele și categoriile de alimente.  Să-i gătesc  multe în casă că apetitul ei și mesele dese pot duce  și la creșteri în greutate.  De aceea zic că e și o provocare, E minunat să-ți mănânce copilul , dar ce te faci când se trezește în miez de noapte și  vrea papanași. Uneori mai și plânge cu sughițuri.  Când dimineața vine și  se suie la frigider să-și caute ce să mânânce. Când i se pare că sunt bombonici ascunse prin casă și se ține ca scaiul de mine să i le arăt. Când o bușește plânsul că nu e gata prânzul și se tăvălește pe jos de foame... Sau când sunt în trafic și am uitat covrigul , iar ea identifică mâncare la orizont și mă întreabă revoltată unde i-am lăsat mâncarea. Pe cuvânt de onoare că nu aș fi crezut niciodată că un copil poate fi atât de gurmand, pofticios și mâncăcios. Ce-i drept, și eu sunt trasă la indigo ca și comportament și urât mai fac la foame. De aceea , când trebuie să gestionez situația în dublon,  mai rămân fără energie.

Domn, domn să-nălțăm și la cratiță să-mprovizăm!