Iubirea necondiționată a părinților

Sunt în breasla părinților de puțin timp, dar cred că una dintre minunile acestei planete ar fi să ne iubim copiii necondiționat. Prin prisma discuțiilor pe care le-am tot avut în ultima perioadă despre relația părinte - copil , îmi dau seama că mulți adulți sunt afectați într-o măsură sau alta  de comportamentul părinților. În multe dintre cazuri, există și un abuz emoțional din partea părinților  prin diverse replici / sfaturi la care ei apelează  în relația cu ai lor copii fără să conștientizeze neapărat. Aceste porniri ale lor provoacă și copiilor  diverse  vulnerabilități, atitudini defensive propice certurilor, reproșurilor și tensiunilor.

Vorbim aici despre acei părinți care pun pe umerii copiilor  greutăți mari. Care nu i-au iubit necondiționat. Care la un moment dat au făcut un lucru sau altul invocând iubirea și sacrificând bucăți mari din viețile lor. Care au un handicap emoțional la rândul lor  și pentru care nu au nicio responsabilitate și niciun control deoarece nu știu efectiv cum să gestioneze anumite situații.   Ranchiuna sacrificiului e de multe ori aruncată  în curtea copilului fără ca acesta să aibă vreun control asupra sacrificiului făcut de al său părinte.  

Părinți care nu sunt pregătiți să-și asume un lucru , să-și ceară scuze fără să devină defensivi.  Părinți care au proiecții atât de mărețe asupra copiilor și sunt poate de înțeles deoarece am fi ipocriți să spunem ,în calitate de părinți , că nu ne dorim tot ce e mai bun pentru ai noștri copii. Dar e bine de menționat că aceste proiecții trebuie să fie în concordanță cu sinele copilului, cu nivelul lui cognitiv, cu temperamentul în care se încadrează și cu alți factori de finețe. Cu acel copil devenit adult. Pe care trebuie să-l accepte așa cum  e el, cu bune și cu rele.   E greu și dureros să înfrunți trecutul și nu încerc să judec pe nimeni deoarece fiecare, cu sinceritate și conștientizare, ar trebui să-ți recunoască greșelile, să-ți exprime părerea de rău și să aducă împăcarea salvatoarea în inimile copiilor.

Un copil neiubit de la care s-a cerut mult rămâne cu urme adânci în inimă. Cu lacune emoționale și cu disfuncționalități în istoricul său. Cu balast pe care-l va aduce mai târziu  în relațiile lui.

Fiecare familie are cu siguranță simptomele ei mai apăsătoare  sau mai ușoare, dar uneori abuzul pe care-l manifestă unii părinți depășește orice limită. Dacă am apela la un gram de empatie și am lăsa deoparte replica - când eram eu ca voi, erau greutăți și mai mari, ne-am da seama că și generația noastră se confruntă cu greutăți la alt nivel. Suntem schingiuiți de un mediu politic corupt și trași în vâltoarea unei societăți bolnave.  Dacă nu avem grijă de noi prin diverse modalități, nu are nimeni grijă deoarece societata în care trăim și multe dintre lucrurile care se petrec pe pământ românesc depășesc  limitele normalității. Suntem doborâți uneori de un nivel mare de stres  și încercăm totuși să ne menținem pe linia de plutire, să avem o independență, o integritate și să reușim să ne creștem și copiii. Să-i iubim necondiționat. Și să ne asumăm responsabil rolul de părinte.

Dacă am apela la iubire , la modul activ de a arăta prin fapte concrete că suntem alături de copiii noștri - asta bineînțeles dacă și  circumstanțele în care suntem ne permit - ar fi lumea mai bună și ar exista mai multe relații mai frumoasa părinte-copil.  Cred cu tărie că  relația cu ai noștri părinți ne influențează pe multe planuri  mai mult decât am conștientiza.

Vorbesc aici de părinți care nu sunt alături de copiii lor  în momentele grele. Care au evitat să-i țină în brațe când aveau mare nevoie. Sunt diferențe mari ce-i drept între generații și vor fi mereu și poate greșesc și judec crunt , cine știe...Dar apelez la optimismul meu debordant și mărturisesc că-mi imaginez deseori acel univers magic plin de  părinți care-și susțin necondiționat copilul. Care se mândresc cu el fără să apeleze la realizări și la cuantificări, care au o relație frumoasă cu el.

Mă doare inima și mai tare când cobor cu picioarele pe pământ și realizez cât de mulți copii în țărișoara noastră au crescut și cresc fără dragostea părinților. Câți părinți sunt plecați peste hotare și câți copii plâng pe ascuns.  Și câte ajung să  facă acei copii. Sărăcia și lipsa unui echilibru social  fac prăpăd deoarece sănătatea unei națiuni are la bază  un model sănătos de educație, o implicare a părintelui în viața copilului.

Cât de frumos și armonios ar fi acest univers dacă părinții și-ar iubi necondiționat copiii. Fără să le ceară joburi de succes, salarii mari, apartamente din poveste, 2 copii de preferat, nunți ca-n povești. Fără să proiecteze asupra lor eșecurile lor. Lipsurile sau sacrificiile făcute.

Ce rămâne de făcut în aceste situații? Copiii adulți care trăiesc astfel de scenarii și poate simt acel abuz emoțional sub diverse forme să învețe să pună limite , să-și apere drepturile. Limitele sănătoase se cer puse chiar și părinților deși poate fi dureros.  E mai indicat să apelăm la limite decât să fie tăiată din rădăcină orice fel de legătură cu părinții   deoarece ei fac și vor face mereu parte din structura noastră interioară.

Și mai consider că nu există copil pe lumea asta să nu tânjească după acceptare și dragoste din partea celor care i-au dat viață.