Gânduri la ceas de seară răcoroasă

De câteva zile am început  cu pași timizi o nouă aventură - grădinița. Recunosc că un mix de trăiri, de emoții au pus stăpânire pe inima-mi deoarece sunt  un om ce simte și trăiește uneori prea intens ...Mai ales atunci când vine vorba de copilul meu dărios de drăgăstos. M-am simțit vulnerabilă, dar  încerc să identific aceste sentimente și emoții, să le definesc, să vorbesc deschis despre ele,  să urmez pașii unui proces treptat de acomodare. Să păstrez acel echilibru, să nu ajung a fi o mamă extremistă și să am răbdarea de a face față unei doze mare de imprevizibil. Să știu și să accept ce copil am, să mă mulez după temperamentul și după ritmul lui de dezvoltare. Să nu fac comparații și să mă autoeduc să nu mai judec alți părinți, alte comportamente. Să-mi dau și mie , și lui spațiu.  Nu e ușor să acopăr această paletă de "să-uri", dar conștientizarea lor e un prim pas spre modelare.

Această nouă etapă de acomodare vine după un proces de  tranziție de aproximativ trei luni, destul de dificil în care Daria a învățat blând conceptul conform căruia  mama și tata lipsesc 8 - 9 ore pe zi deoarece  trebuie să meargă la serviciu. I-am vorbit foarte mult, am fost sinceri cu ea, nu am păcălit-o și nu i-am creat așteptări ireale, poate doar că am investit mai mult timp de calitate seara după muncă. Picnicurile în oraș la iarbă verde  au fost un deliciu în acea perioadă pentru ea și au făcut-o să mai uite starea de dor și tristețe de peste zi deoarece e un copil ce trăiește  intens fiecare schimbare prin care trece. Am avut ce-i drept ajutor și suport din partea bunicilor în perioada de tranziție, cele două bunice au fost ca să zic metaforic un suport logictic de nădejde  și au adus cu ele multă blândețe, iubire în perioada în care au stat cu Daria, iar ea a simțit cu siguranță acest lucru. Mă bucur mult pentru asta și sunt recunoscătoare că nu a trebuit să apelez la persoane din exterior, total necunoscute deoarece trăim într-o societare în care multe familii  nu au încotro și merg către această direcție. 

Totodată, după această perioadă de tranziție,  am ajuns la concluzia că nu pot avea același nivel de energie  și la muncă, și acasă, cel puțin o anumită perioadă, fapt pentru care activitatea mea profesională a fost pusă pe stand-bye, fiind conștientă,  realistă și împăcată  cu mine deoarece știu clar că pentru moment, vreau să aduc multă energie pozitivă seara când vin de la muncă, la urșii mei dragi și scumpi. Suntem o familie ce și-a dorit extrem de  mult acest copil și mi se pare normal să fie cu noi, să crească cu noi, să știm cât mai multe elemente în ce privește temperamentul lui, să ne creem o relație faină cu el. Să ne facem timp să îi arătăm că îl iubim. Să ne distrăm, să avem energie seara să ieșim, să facem lucruri împreună, să-i transmitem de când e mică dragostea de viață, sentimentul de apartenență, umorul. Să nu plătesc tot felul de ateliere că și așa e un nou trend la acest capitol, ci să fac eu chestii creative cu ea, să nu îi încărcăm programul cu tot felul de activități, ci să-i oferim șansa la o copilărie frumoasă. Pentru asta e nevoie clar de multă energie și ne asumăm acest lucru deoarece toate aceste lucruri se întorc înmiit  deoarece să fii părinte de Dărioasa e chiar fain de tot. Greu dar frumos tare.

Mi-a plăcut mult ce a scris Brene Brown într-una din cărțile ei - citându-l pe Joseph Chilton Pearce : "Ceea ce suntem îl învață mai mult pe copil decât ceea ce-i spunem , așadar trebuie să fim așa cum ne-am dori să devină copiii noștri". Tot ea susține o idee ce mi-a plăcut extrem de tare - "Dacă ne reprimăm vulnerabilitatea, transformăm creșterea copiilor într-o competiție în care vrem să știm cât mai mult, să demonstrăm, să aplicăm și să măsurăm , în loc să fim. Dacă renunțăm să ne mai întrebăm: Cine e mai bun? și dăm uitării nenumăratelor criterii ale performanței - rezultatele de la concursurile de la admirere,  notele, performanțele sportive, trofeele și realizările de tot felul, cred că majoritatea dintre noi ar fi de acord că ceea ce vrem pentru copiii noștri este ceea ce ne dorim pentru noi înșine : vrem să creștem copii care să trăiască și să iubească din plin."

Recunosc totodată că visez și la acele câteva zile în care doar noi doi, seniorii,  să plecăm într-un mini concediu fără ca Daria să aibă acele reprezentații în miez de noapte. Dar cu răbdare și cu alte sesiuni de acomodare dacă va fi cazul vom ajunge la un moment dat și protagoniștii acestui scenariu.  Încă nu a acceptat complet ideea că eu trebuie să lipsesc ziua de acasă  în sensul că  de aproape trei luni se trezește aproape zilnic să verifice dacă eu sunt  în casă noaptea. Fascinant cum unii copii trăiesc atât de intens toate aceste schimbări și cum își exprimă în cele mai năstrușnice moduri aceste suferințe ale lor. Partea pozitivă e că - având copii pe care eu îi numesc mai trăitori de fel, etichetați de obicei în societate mămoși sau alintați, având practic temperamente mai nostalgice, cu note de timiditate, integrându-se / adaptându-se  mai greu când sunt foarte mici,  plângând luni întregi la persoane străine, nerămânând din prima cu alte persoane, nestând  cu săptămânile la bunici, fericiți și dezinvolți și având nevoie de mai mult suport  de la noi, părinții  până când dobândesc acea rutină, acel sentiment că  nu sunt abandonați, curajul că se pot desprinde natural - tu ca părinte ești călit, ajungi să înveți să abordezi diverse situații limită, iar nivelul răbdării crește dacă într-adevăr hotărăști să te implici activ în educația copilului tău. Cel mai important e să evităm să facem comparații între copii, să judecăm alți părinți și să avem mereu în minte faptul că așa cum noi  adulții suntem diferiți, și ei copiii, pot fi extrem de diferiți. Diferența e că adulții  pot apela uneori la diverse măști  spre deosebire de copii unde, mai ales la cei mai mici, naturalul e prezent în doze mari.

Recent, am întâlnit o mămică necăjită și îngrijorată din cauza faptului că băiețelul ei - de când a început grădinița - de câteva zile -  plângea atât de tare, nu reușea să se acomodeze , iar ea se mira de Dărioasa mea  că nu a plâns cât a stat în sala de joacă și că a mâncat tot fără să ceară la mami. A prins-o ce-i drept în momentele ei bune neștiind de fapt că acest copil s-a născut cu acest apetit de  a mânca, iar masa de la grădiniță o atrage datorită acestei plăceri a ei de  a mânca făcându-o să mai uite de dor. În momentul în care a apelat la comparația între copii, mămica  nu avea viziunea de ansamblu din spatele acestui proces de acomodare și toate transformările ce au loc și  nu se văd propriu-zis la prima vedere, dar trebuie să știm că ele există în orice familie cu un copil ce trece prin această etapă, la un nivel mai intens sau sau mai puțin intens. Aici intervine loteria - e ca la somn, ca la mâncare, ca la nivelul energetic al copilului. Nu judec această mămică, constat doar apelând și la experiența personală,  că noi ca și părinți avem tendința de a ne compara copiii deoarece clar trăim într-o societate extrem de competitivă.  Recunosc că de multe ori, am evitat în sutele de plimbări prin parcuri, spații cu multe mame / mulți copii, să intervin  în discursurile mamelor de tip interogatoriu în care parcă fiecare își etala cât de energic, cuminte, agitat,  inteligent este copilul  fără poate să intereseze cu adevărat  pe ceilalți participanți la dialog acest aspect. Era practic un punct de plecare , o invitație la a iniția noi comparații.
Pe de altă parte, aș fi ipocrită să nu mărturisesc că de multe ori am intrat și eu în acest iureș, având tendința de a da sfaturi fără să știu bine situația și de a-mi etala niște merite poate pe care nu le aveam și nici nu își aveau locul în acele conversații. Ba mai mult, dădeam uneori prea multe detalii despre copilul meu unor mame ce nici nu aveau nevoie să știe atâtea elemente. Probabil simțeam nevoia să mă justific  sau să mângâi niște răni ce erau acolo încă prezente. 

În orice caz, cred cu tărie că există o competivitate acerbă în rândul mămicilor, că de multe ori, din cauza presiunii sociale, ne acceptăm mai greu copilul, mai mult de atât, îl grăbim să facă anumite chestii deoarece așa se cere, dorim să îl etalăm pe copil parcă ca pe un trofeu asumându-ne unele elemente ce sunt practic  elemente din felul lui de a fi, din temperamentul înnăscut.

Revenind la povestea acelei mămici - m-a atins maxim atitudinea ei când i-am răspuns zâmbitoare că are un băiețel foarte frumos, că fiecare copil e diferit, că trebuie să-l ia în ritmul lui, chiar să-l implice pe tată dacă există această posibilitate atunci când simte că nu mai rezistă psihic la acea separare zilnică de copil de la grădiniță. I-am zis că pur și simplu, uneori doar timpul și răbdarea ne ajută să trecem peste anumite perioade mai dificile , iar în acel moment, s-a luminat la față și s-a uitat la mine parcă un pic mai încrezătoare. Era o mamă blândă și tare frumoasă ce clar suferea să-și vadă copilul plângând.  Nu mai avea nevoie de nicio altă presiune, mai ales de iureșul comparațiilor.

Un pic de empatie, un zâmbet gratuit cu o fărâmă de optimism contează mult pentru noi - mamele societății perfecționiste în care trăim.  O societate în care sunt atât de multe informații pe atât de multe planuri încât uităm să le mai trecem prin filtrul personal și  uneori chiar ni le însușim  mecanic. Să încercăm să lăsăm deoparte presiunea socială, să facem un copil că ni-l dorim într-adevăr - nu că am fi presați de ceva sau de cineva - să ne auto-educăm și să ne exprimăm mereu în cercul de apropiați toate aceste vulnerabilități pe care le acumulăm inevitabil. 

Voi încheia acest monolog cu un manifest  extras tot din lucrarea lui Brene Brown, denumit Manifestul părintelui care-și crește  copiii să trăiască din plin.

Noapte cu vise frumoase!