Copiii şi ruşinea

Recunosc că de multe ori când merg în parc, mi-ar plăcea să port un tricou pe care să scrie cu majuscule, să nu le mai spunem copiilor de la cel mai mic la cel mai mare, că e rușine să faci una, să faci alta. Nu aş vrea să judec părinţii din jurul meu sau bunicii sau pe toţi cei care au grijă de un copil dar experienţa copilăriei mele trezeşte în mine trăiri de acest gen când întâlnesc astfel de scene în care ruşinea este invocată. Am fost un copil al generației în care sintagma - nu e bine să faci asta că e rușine - era omniprezentă și de multe ori am fost mustrată şi chiar am suferit mult fiind şi un copil timid şi sensibil deoarece mi se zicea în diferite contexte că făceam de rușine pe unul, pe altul. Nu am niciun reproș pe care să-l fac bunicilor sau părinților mei în acest sens deoarece dragii de ei ne-au crecut în niște vremuri în care nici tehnologia,  nici studiile nu îi ajutau cu nimic în acest sens, multe aspecte din educația noastră fiind aplicate intuitv sau în masă fără acces la o informaţie specializată.  De asemenea, cred că şi părinţilor noştri, bunicilor care petrec timp cu nepoţii lor, trebuie să le explicăm cu blândeţe şi cu răbdare de ce suntem împotriva acestei abordări.

Partea mai tristă e că mulţi dintre părinţii tineri ca noi, din categorii sociale ce au acces larg la informaţie, la cărţi, folosesc mult prea des această abordare,   fără să-şi dea seama că repetată frecvent și uneori corelată cu temperamentele copiilor şi cu o severitate a părinţilor, poate avea în timp un efect negativ  asupra dezvoltării copiilor noștri. Nu vreau să-i judec dar mi-ar plăcea  să arunce un ochi asupra  acelor teorii demonstrate cu exemple concrete de-a lungul timpului. Ne dorim cu toţii nişte copii care să aibă nişte relaţii sănătoase când vor ajunge la momentul potrivit şi de aceea este de datoria noastră să le fim modele pe multe planuri pentru a avea o bază solidă când vor avea de luat nişte decizii importante în viaţa lor. Iar modelul de educaţie având la bază blândeţea, limitele aplicate corespunzător, respectul părinţilor unul faţă de celălalt, iubirea reciprocă, timpul alocat copilului, evitarea ruşinii pot reprezenta un punct de plecarea în dezvoltarea adultului de mai târziu.

Poate că pentru unii copii , aceste sintagme nu vor avea niciun impact negativ pe termen lung fiind ajutaţi de iubirea  şi blândeţea părinţilor, de un temperament mai sangvinic, dar sunt şi cazuri în care efectele mai puţin pozitive ale acestei abordări se vor vedea ma târziu şi poate părinţii nu vor înţelege de ce un copil se comportă într-un mod sau altul. Ne permitem să riscăm pe acest subiect?  Aici e decizia fiecăruia dintre noi.

Am încercat să caut și niște elemente teoretice în acest sens și am dat peste studiile lui Brené Brown, profesor de cercetare la Colegiul Universitar de Asistență Socială din Houston. Ea a petrecut ultimii treisprezece ani studiind vulnerabilitatea, curajul, meritul și rușinea. Brené este autorul a trei bestseller-uri din New York Times:

Rising strong (http://www.elefant.ro/carti/business-economie/carti-in-limba-engleza/rising-strong-263633.html);

Daring greately (http://www.elefant.ro/carti/carti-in-limba-engleza/self-help/daring-greatly-274444.html)

Darurile Imperfecțiunii (http://www.elefant.ro/carti/lecturi-motivationale/dezvoltare-personala/darurile-imperfectiunii-209814.html) 

- și a altor cărți interesante dintre care menţionez:

Curajul de a fi vulnerabil (http://www.elefant.ro/carti/lecturi-motivationale/dezvoltare-personala/curajul-de-a-fi-vulnerabil-324812.html). 

Urmează să le parcurg şi să am o viziune şi mai argumentată asupra acestui topic. În schimb, discursul lui Brené din 2010, TEDx Houston: Puterea vulnerabilității

- https://www.ted.com/talks/brene_brown_on_vulnerability?language=ro este una dintre primele cinci discuții cele mai vizionate ale TED din lume, cu peste 25 de milioane de telespectatori sau discursul despre ruşine cu un impact de asemenea puternic - https://www.ted.com/talks/brene_brown_listening_to_shame?language=ro.

Rezumând câteva dintre sfaturile şi concluziile la care ea a ajuns în urma multor experimente, am scos mai jos câteva idei care scot în evidenţă ce impact are ruşinea în viaţa omului şi nu ne referim aici la primii ani ci multe dintre efectele ei se văd   în timp , cum interferează ea cu alte emoţii, sentimente, stări.

Ruşinea este o super emoţie. Nu există frică mai mare decât aceea că nu suntem suficient de buni, că in orice moment ceilalţi ar putea să ne descopere vulnerabilitatea. 

Vinovăția înseamnă să te simți rău pentru ceea ce ai făcut, iar rușinea înseamnă să te simți rău pentru ceea ce ești. 

Recunoașterea vulnerabilităților noastre este riscantă, dar nu este la fel de  periculoasă ca renunțarea la dragoste /  apartenență și bucurie.

Vulnerabilitatea este despre a se arăta și a fi văzut. Este greu să faci asta când suntem îngroziți de ceea ce oamenii ar putea vedea sau crede.

Prin cercetările ei, Brené a constatat că vulnerabilitatea este adezivul care menține relațiile împreună. Este sosul magic.

Vina este la fel de puternică, dar influența ei este pozitivă, în timp ce rușinea este distructivă. Rușinea erodează curajul și aduce lipsa de implicare.

Vina este bună. Vina ne ajută să rămânem pe o cale, pentru că este vorba de comportamentul nostru. Se întâmplă atunci când comparăm ceva ce am făcut  sau nu am reușit cu valorile noastre personale.

Rușinea distruge  chiar partea noastră care crede că suntem capabili de schimbare.

Rușinea, vina, lipsa de respect, trădarea și privarea de afecțiune dăunează rădăcinilor din care crește dragostea. Dragostea poate supraviețui acestor răni numai dacă sunt recunoscute și  vindecate.

Dacă autenticitate individuală e comercializată pentru siguranță, apar următoarele probleme: anxietate, depresie, tulburări de alimentație, dependență, furie, vină, resentimente și durere inexplicabilă.

  

Cel mai bun lucru de făcut în mijlocul unui atac de rușine este total contraintuitiv: practică curajul !

Curajul începe cu a ne arăta și a ne lăsa văzuți.

Curajul şi recunoaşterea vulnerabilităţii aduc cu sine o  cantitate extraordinară de acceptare de sine. 

Ca o concluzie la aceste idei prezentate, mă gândesc că poate şi multe dintre deciziile luate în viaţă sau evitarea lor pot avea ca bază ruşinea cultivată de-a lungul copilăriei.

Revenind la ideea principală a acestei postări, susţin cu tărie că ar fi mai indicat ca atunci când un copil, fie în casă , fie afară, face ceva greşit,  e de datoria noastră (şi aici mă refer strict la familia mea fără să-mi permit să judec alte modele de familii sau abordări) să îi explici de ce a greşit şi că poate pune viaţa lui în pericol sau a altui copil evitând simpla abordare - e ruşine să iei jucăria altui copil, e ruşine să tragi de păr alt copil, e ruşine să arunci pe jos, e ruşine să plângi şi lista poate continua la nesfârşit încât ai impresia uneori că totul e numai o ruşine. Susţin ideea unui parteneriat bazat pe respect între părinte şi copil încă de la vârste mici chiar dacă el cu siguranţă nu are noţiunea perceperii şi a înţelegerii prea dezvoltate la vârste fragede dar modelarea acestui comportament ne va ajuta mai târziu să avem relaţii tare frumoase cu ai noştri copii. 

Totodată nu încurajez distrasul atenţiei în anumite situaţii sau invocarea ruşinii în sensul că dacă copilul plânge că trebuie să pleci din parc, că trebuie să stea în căruţ, că trebuie să accepte ideea că nu îi poţi lua o jucărie sau îndeplini o anumită dorinţă ce poate nu îi face bine, îl iei în braţe, îl imobilizezi dacă e mai coleric şi are tentative să te lovească sau să se arunce pe jos şi îi repeţi că îi înţelegi frustrarea dar nu se poate face cum vrea el explicându-i motivul. Poate că e încă destul de mic să înţeleagă raţionamentul argumentării tale dar cu siguranţă va învăţa treptat să îşi accepte stările de frustrare, iar pe noi părinţii această atitudine ne ajută să facem loc  limitelor  ca  să nu se ajungă la acel haos cotidian din care poate cu greu se mai poate ieşi pe măsură ce creşte copilul.

Pe de altă parte, invocarea ruşinii şi utilizarea a tot felul de şiretlicuri pentru a opri copilul din plâns pot fi foarte bine înlocuite cu atitudinea de fermitate  ce e de preferat să  fie transmisă pe cât posibil şi celor care rămân cu el când nu eşti prezent. Exercitarea acestei fermități poate fi uneori foarte obositoare dacă avem de a face cu o  personalitate mai puternică a copilului aducând cu ea izvor de fire albe, riduri sau polemici de tot felul, dar roadele ei se vor strânge mai târziu cu siguranță. 

Weekend frumos, fără ruşine!