Despre dreptul de a greși și cel de a te ierta

Mi-aduc aminte foarte clar dimineața în care am ajuns la maternitatea de stat la care am născut, cu emoții și dureri mari. Armonia și zenul care m-au urmărit din prima zi în care am aflat că sunt însărcinată au fost zdruncinate de acel sistem dur. Recunosc că si eu mi-am depășit limitele curajului și m-am încăpățânat să nasc într-un spital de stat mergând  ce-i drept si după medicul ce mi-a urmărit sarcina.  Am crezut pe de altă parte că e un drept al meu să beneficiez de serviciile medicale la care am contribuit ani întregi și că va fi acceptabil fără să realizez totuși că felul meu de a fi ca și om nu rezona deloc cu ce voi întâlni în acel mediu. Dar uite că practică ne arată de fapt care ne sunt limitele.

Revenind la acea zi, tind să cred că la spital - și aici vorbesc strict de experiența mea, nu generalizez și nu judec alte mame / spitale - aș fi avut nevoie de mult mai mult tupeu și chiar de mai multe tehnici de a mă face văzută și auzită,  iar la acest capitol am căzut  testul cu brio, fiind obișnuită să tratez cu bun simț și respect atât pe doamna de la pază cât și pe asistentele și rezidenții ce veneau din când în când să mă vadă, repetându-mi fără să-mi explice  că am tensiune ridicată și nu e bine. Că nu e bine știam și eu că doar nu născusem încă încât toți neuronii să-mi fi fost  distruși de explozia hormonală.  Dar de ce, cum, unde, cine....Nici până azi nu știu, deși am întrebat dar mi se dădeau niște răspunsuri  în dorul lelii, ca să mă exprim argotic. Până și doctorul ce mă monitorizase de-a lungul celor nouă luni devenise dintr-odată empatic cu acel sistem foarte dur și acționa pe măsură.   

Daria în  schimb  a fost solidară cu mine, a stat cuminte în toate acele ore de așteptare și din fericire nu s-a întâmplat nimic grav ce ar fi putut poate să schimbe cu totul cursul acelei experiențe trăite într-o zi de toamnă. Poate că aici m-au ajutat și spiritul meu calm și  optimismul că  totul se va termina cu bine.

Nu voi mai insista asupra acestor aspecte deoarece eu am luat-o ca pe o lecție supremă de viață,  însă partea cea mai tristă a venit după momentul nașterii prin alte întâmplări  pe care le-am trăit în spital în cele două zile după naștere ce cu siguranță mi-au afectat acea bucurie pe care orice mamă ar trebuie să o simtă  la cote înalte când își ține copilul în brațe. De aceea aș sfătui cu drag toate viitoarele mame să se gândească foarte bine unde aleg să nască, să se intereseze asupra politicilor spitalului chiar daca poate doctorul ce le monitorizează sarcina e un foarte bun medic, dar sunt si alte aspecte de luat în calcul cu siguranță.

Pe lângă aceste imagini triste și gustul amar pe care îl am cu privire la acel loc, nu pot însă să nu mi-aduc aminte esența - explozia de emoție pe care am simțit-o când am auzit-o și am văzut-o  prima oară pe Dărioasa, bucuria când l-am văzut pe Dragoș după ce am deschis ochii la Reanimare și emoțiile din ochii alor mei când au venit să mă vadă după operație. Toate acestea m-au încărcat pozitiv și m-au ajutat să  îmi găsesc puterea pentru ce avea să urmeze. În plus, am simțit pe propria-mi pielea cum anumite suferințe și greutăți la care ești supus în viață schimbă ceva în tine ca om, devii  mai empatic, mai simțitor, mai puternic pentru ce-ți rezervă viața mai târziu.

După episodul din spital, în primele luni în rolul de mamă am aflat un alt lucru - că alăptarea nu e un subiect atât de simplu și de firesc pe cât ar părea. Organismul cât și psihicul  meu nu au reacționat foare bine la lipsa de somn, a fost inhibat în termeni de lactație și  prin urmare nu producea necesarul de hrană în concordanță cu foamea imensă cu care s-a născut Daria. Toți acești factori la un loc  m-au împiedicat să fiu eroina acelei povești frumoase și minunate în care mama își alăpteaza puiul în liniște și totul e feerie. Feeria era la noi de multe ori agonie.

Recunosc cu sinceritate că la mine  magia în forma ei absolută a survenit efectiv după primele luni în care m-am chinuit cu alăptatul, după  ce am recunoscut că alăptarea nu era ceva plăcut pentru mine (nu m-am împrietenit deloc cu celebra pompă) și nu satisfăcea în totalitate nevoia de hrană a Dariei, chinuind-o și pe ea și pe mine. Încet și  natural am renunțat la ea. A fost crunt să fac acest lucru deoarece toată sarcina mi-am repetat că voi avea un copil alăptat exclusiv, însă de multe ori psihicul nostru și alți factori ne dau peste cap planurile de acasă. A urmat o stare de pace supremă, o concentrare maximă asupra fetiței mele coincizând cu ieșirea din acea depresie post-partum. 

Cu timpul am reușit să mă iert pentru nereușita alăptării și să fiu eu ca mamă mult mai bine desi am constatat  cu mâhnire  că  e o presiune pe acest subiect la nivelul comunităților  de mame ce de multe ori au tendința  să  răspîndească  judecăți gratuite. Am mai realizat că sunt o multitudine de alte elemente în  aceasta ecuație  a parentingului ce ar trebui acoperite pentru ca si copilul să  crească armonios. Acel moment de ridicare a fost extrem de bine venit aducând cu el o energie debordantă și o putere interioară maximă ce m-au ajutat extrem de mult mai ales că ne-a fost dat un copil destul de challenging cum ar zice corporatistul, iar noi ca și părinți am fost ținuți constant în priză. Nu a dormit decât pe burtă noaptea - de la o săptămână chiar - în alte poziții dacă îndrăzneai să o pui își arăta personalitatea urlătoare. Pe timp de zi a dormit doar pe mine până pe la trei luni.  Dacă cumva îndrăzneai să o adormi în brațe, la sân sau să o legeni, își intra iarăși în drepturile cu decibeli la nivel înalt, renunțai și te pliai pe poziția ei preferată. Dacă cumva simțea că se schimbă personajul, dădea iarăși strigarea. Mânca de vreo 14 ori într-o zi încât seara stăteam pe covor cu Dragos - stupefiați amândoi de cât de des poate mânca un copil atât de mic. Des, lacom și rapid. La ea nu existau mese care să dureze mai mult de zece minute, iar piciorul era țeapăn pănă la jumătatea mesei. Nu mai zic de plânsul de foame, îl auzeai din gură de șarpe. Nici în căruț  nu dormea afară așa cum ne sfătuiau mulți să facem.  Nu a ezitat astfel să ne spulbere acea imagine minunată în care te plimbi mândru cu odrasla afară în căruciorul nou nouț și ea doarme ca un îngeraș. La o mică zdruncinătură pe asfalt sau  frână când mergeam cu mașina, se făcea  iarăși auzită, iar când zic că plângea, păi plângea, nu scâncea.

Perioada noastră de tortură în materie de somn aproape inexistent a ținut până pe la cinci luni deoarece nu îndrăzneam să dormim noaptea știind ca ea doarme numai într-o poziție contestată de toți pediatrii în primele luni de viață ale bebelușului, așa că am făcut cu rândul, am chemat ajutoare din familie și am depășit cu brio această etapă. Călirea a continuat și mai tîrziu cu o muncă asiduă depusă  pentru a adormi copilul mai ușor pe timp de zi. Pot spune că dețin  o arhivă de tehnici de a adormi copilul, deoarece după naștere și alăptare, somnul mi-a dat bătăile de cap cele mai multe si fire albe abundente dar i-am venit de hac și pot spune cu bucurie că și acum Daria adoarme seara în jur de 21.00.

Au urmat apoi alte și alte nivele, unele comice, altele cu nuanță de râso-plâns dar le-am depășit pe toate împreună cu succes, blândețe, răbdare si acceptare, iar acum suntem o gașcă faină de urși și ursuleți  plimbăreți, zâmbăreți, plini de energie și voie bună.

Au fost zile grele, mai ales în primul an de părințeală, dar minunate deoarece noi ca și părinți am făcut tot posibilul să fim cât mai conectați sub foarte multe forme cu al nostru copil, iar acum când Daria are un an și șapte luni, avem o relație deosebită cu ea și un atașament puternic. Ne înțelegem de multe ori cu ea ca și cum ar fi un copil mai mare, ne este foarte clar de ce  reacționează de multe ori în anumite feluri deoarece îi cunoaștem îndeaproape temperamentul și am trecut prin foarte multe situații cu ea ce ne-au format ca oameni. Știm cum să  ne comportăm cu ea adoptând blândețea și răbdarea deoarece primul an ne-a călit maxim și ne-a făcut să realizăm că atunci când te accepți tu ca părinte și cu bune și cu rele, cunoscându-te îndeaproape si mulându-te după  copilul ce ți-a fost dat, lucrurile sunt mai simple și mai clare.

Concluzia este că e tare bine să greșești că așa te îndrepți cu condiția să  te si ierți.
E un drept ce ar trebuie să  fie însușit de toți oamenii, si cei cu copii si cei fără, iar lumea ar fi cu siguranță  mai frumoasă.