Despre moartea unui părinte

Astăzi e o zi tristă, a murit un om ce s-a luptat mulți ani cu acea boală cruntă - cancerul. Un om pozitiv și luptător ce a avut speranță, credință și curaj să sfideze pentru o perioadă lungă de timp această maladie. O mamă veselă ce și-a iubit infinit copilul. O femeie ce a scris acum două luni rânduri pline de esență parcă simțind că sfârșitu-i este aproape definind suferința și ce înveți din ea. Rânduri pline de esență și pentru oamenii în suferință dar și pentru cei ocoliți de ea.

"Vremea suferinței are o luciditate aparte.Un timp interior, în care rămâi cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu oamenii din jur, dar intr-un alt fel decât atunci când nu suferi.E timpul cel mai prețios, in care înveți valorile sufletești, în care apreciezi într-o lumină reală darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu. Ce mare dar este să vezi, să te miști, să gândești, să vorbești, să iubești... Trăiesc... Îmi simt sufletul plin de dragoste, ca o mireasmă de liliac care îmi umple fiecare ungher al inimii și al minții. Îmi înflorește inima. Mii de flori liliachii, în delicata lor formă de cruce. Iată taina dragostei, a suferinței, a mângâierii, a iertării."

Trecând și eu destul de recent prin această experiență, nu se poate exprima în cuvinte ce poate însemna pentru un copil moartea unui părinte. În primele zile ești într-o stare ce personal nu o pot exprima în scris, iar  toate ritualurile ortodoxe ce te obligă  să-ți păstrezi mintea limpede pe cât posibil pentru a te ocupa de organizarea înmormântării, de primirea celor ce vin să-și ia rămas de la părintele tău, oprește acea durere  să intre atât de adânc în organism. Plângi printre drumurile pe care le ai de făcut sau poate șocul sau refuzul de a accepta o asemenea situație nici nu lasă starea de plâns să se manifeste. Adică mama sau tatăl tău  chiar nu mai sunt? Chiar au murit? Stai la căpătâiul lor dar nu realizezi, nu poți conștientiza că acel om chiar nu mai este, simți furie, amețeală, refuz, negare, tot felul de stări funcție de structura interioară a fiecăruia dintre noi. Nu-ți mai este foame, nu-ți mai este somn, nu mai  vezi nimic parcă în jurul tău, devii ca o pană în vânt. Sau te implici total în chestiunile adminstrative ale înmormântării cu o luciditate străfulgerătoare și neînțeleasă amânând momentul cel mai dureros de după.

Moartea e un proces natural sau așa ar trebui să fie, dar e greu să o acceptăm.  Mai ales când nu e o moarte naturală, de bătrânețe(chiar și atunci e foarte dificil), când e o moarte fulger sau o moarte chinuitoare. Când cel care moare e tânăr sau poate chiar copil sau prunc sau nenăscut,  când ai o relație deosebită cu acel om care moare, când simți o iubire nemărginită pentru el, când ai ani în spate de conviețuire cu el, când ...când...când....

Mi-ar plăcea recunosc să trăim într-o lume în care în ziua în care cineva drag moare și în zilele de după, să nu existe nimic de care trebuie să ne ocupăm, să lăsăm acea durere sfâșâietoare să ne invadeze instant  corpul deoarece avem nevoie de ea, avem nevoie să plângem mult fără să ne gândim câte pachete sau poduri în termeni tradiționali trebuie făcute. Avem nevoie de acel timp de veghere la căpătâiul omului ce nu mai e - în liniște, durere și rugăciune, fără întrebări și răspunsuri. Cu îmbrățisări foarte strânse de la oamenii cei mai  dragi nouă rămași în viață. Avem nevoie de acel timp de rugăciune deoarece în primele două zile de la momentul morții, acel om ce a plecat din lumea asta are mare nevoie de noi deoarece există niște elemente descrise mai jos și regăsite în cărțile sfinte ce se petrec dincolo de aceasta lume materială în materie de suflet. Ține de fiecare dintre noi ce să credem sau să nu credem și susțin ideea că ortodoxismul și subiectele ce țin de religie în general reprezintă un subiect foarte intim și fiecare simte și crede în felul lui nefiind necesară nicio judecată în acest sens.

În  învățătura ortodoxă, se explică că pământ suntem şi în pământ vom merge, iar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu. Astfel, după despărțirea sa de trup, sufletul  locuiește încă două zile pe pământ și se înalță în a treia zi către Dumnezeu pentru a I se inchina; apoi petrece în rai următoarele șase zile, urmând cele treizeci de zile in iad. În a patruzecea zi află care va fi starea sa până la Judecata cea de pe urmă când, numai atunci, sufletele vor primi hotărârea definitivă. 

Sfântul Macarie Alexandrinul ne comunică descoperirile îngerești care i s-au făcut despre starea sufletelor morților în timpul celor patruzeci de zile de după moarte. Când s-a îndeplinit misterul morții, sufletul, despărtit de trupul său, locuiește pe pămant încă două zile și vizitează împreună cu îngerii locurile pe unde a fost făcut binele; el umblă împrejurul locului unde s-a despărțit de trupul său și chiar  rămâne câteodată lângă sicriul unde zace trupul său. În cea de-a treia zi, trece acele vămi definite ca spațiul dintre pământ și ceruri, împărțit în 20 de părți sau tribunale, iar sufletul, trecând pe acolo, este acuzat de către demoni de păcatele sale. Cele mărturisite de-a lungul vieții prin spovedanie nu sunt amintite prin acele vămi.  Fiecare vamă, după cum le numesc Sfinții Părinți în scrierile lor (duhurile rele se numesc vameși), corespunde unui anumit grup de păcate. 

Noi împrumutăm din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii în care vămile se succed. Pe calea cerului, mergând spre rasarit, sufletul întâlnește întâia vamă, unde duhurile rele, după ce au oprit sufletul însoțit de îngerii cei buni, îi înfățișeaza păcatele sale făcute prin cuvânt (vorbe deșarte, flecăreala, cuvinte obscene, jigniri, luare în râs a lucrurilor sfinte,  s.a.m.d.); a doua vamă este aceea a minciunii (orice minciuna, călcare de jurământ, luarea numelui lui Dumnezeu în deșert, călcarea făgăduințelor făcute lui Dumnezeu, ascunderea păcatelor înaintea duhovnicului); a treia vamă este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rău, umilirea altuia, jignirea, batjocura unită cu uitarea propriilor sale greșeli și păcate);  a patra vamă este a lăcomiei (beția, obiceiul de a mânca între mese și în ascuns, uitarea rugăciunii înainte și după mese, nepaza postului,  desfătările, în sfârșit, toate formele de gastrolatrie);  a cincea vamă este a leneviei (lenevire la slujbele divine și la rugăciunea fiecăruia, neglijența la lucru, lene);  a șasea vama este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe faptă);  a șaptea vama este aceea a zgârceniei și a iubirii de arginți;  a opta vamă este a cămătariei; a noua vamă este a înșelătoriei (judecăți strâmbe, mșsuri false și alte înșelătorii);  a zecea vamă este a geloziei; a unsprezecea vama e a mândriei (ambiții, mândrie, prea bună părere de sine, lipsa de respect față de parinți, cler, superiori, în general neascultări);  a douasprezecea vama este a mâniei; a treisprezecea vama este a râzbunîrii;  a paisprezecea vama este a uciderii; a cincisprezecea vama este aceea a magiei (vrăji, farmece); a șaisprezecea vamă este a necurației (tot ce ține de acest păcat: gânduri, pofte și fapte necurate, iubirea trupească a persoanelor nelegate prin căsătorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a șaptesprezecea vamă este cea a adulterului (necredința în căsătorie, căderea în păcat a persoanelor hărăzite lui Dumnezeu); a optsprezecea vamă este aceea a păcatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vamă este a ereziei (false cugetări asupra religiei, lepădarea de credință ortodoxă, hula, blasfemia); în fine, ce de pe urmă, a douazecea vamă este aceea a nemilostivirii (cruzimea). 

Revenind la experiența personală a pierderii unui părinte, al doilea moment răvășitor după cel în care s-a declarat decesul și ai fost informat, îl constutuie intrarea în casă după ce te întorci de la înmormântare. Simți o durere de inimă atât de mare și instant îți vin în minte imagini cu acel om ce nu mai e, vrei să ai un tablou cât mai clar în minte cu el - vrei să-i vizualizezi clar chipul și mimica din momentul în care a stat ultima oară de vorbă cu tine, vrei să aduci  înapoi extrem de multe detalii din acel cadru, vrei să trezești în inima ta răvășită cât mai multe trăiri în ce-l privește, vrei să-ți aduci aminte ultima oară când l-ai îmbrățișat sau care au fost ultimele cuvinte pe care i le-ai adresat. Te uiți prin casă și fiecare haină  ce îi aparține aduce șiroaie de lacrimi pe obrazu-ți,  în orice colț al casei ai impresia că îl vezi și pe el trist din cauză că a plecat totuți prea devreme.  Zile, săptămâni, luni ești cuprins de acea durere intensă a inimii. 

Partea pozitivă în toată aceasta suferință o constituie oamenii și prietenii de-o viață care îți sunt aproape în acele momente. Faptul că te ascultă poate de sute și de mii de ori vorbind despre omul pe care l-ai pierdut, faptul că te  îmbrățișează fără să te întrebe nimic, faptul că au grjă de tine, faptul că te sună fără să te intrebe absolut nimic, faptul că îți trimit mesaje și se roagă pentru tine, faptul că te lasă să plângi cât vrei tu, toate la un loc te ajută să nu mai simți atât de tare acea durere de inimă. Ajută mult și cât de multe amintiri ai tu cu acel om, cât de prezent a fost și ai fost în viața lui. Teancul de fotografii cu acel om poate fi balsam vindecător deoarece cu cât ai mai multe, cu atât amintitile sunt mai proaspete și te ajută să fii mai aproape de el atunci când ți-e dor. Poveștile despre el, glumele și istorioarele comice ajută și aceastea extraordinar de mult, poate cel mai mult, deoarece un lucru trebuie să ne fie clar, moartea fizică a unui om nu ne va șterge din inimi iubirea ce i-o purtăm, amintirile cu el.

Moartea cuiva drag te trece prin niște stări atât de profunde și de necunoscute minții raționale, iar puterea cu care te ridici e fantastică. Vindecarea ține de structura interioară a fiecăruia dintre noi, de motivațiile noastre și de anumite pârghii pe care ni le găsim care atenuează cu timpul acea durere a inimii.  

Concluzia acestei mărturisiri este că, minunat copil frumos și drag, vor veni acele zile în care durerea din inima ta se va mai disipi, puțin câte puțin  și va face loc și altor sentimente și trăiri frumoase. Fii bucuros că ai avut o relație deosebită cu mama ta ce nu uita, veșnic va rămâne în inima ta! Ea trăiește  prin tine! Iubești-o în fiecare zi, vorbește despre ea deoarece "A muri înseamnă de fapt a te muta într-o  stea " (Octavian Paler) .

Să vă fie drumul ușor!

https://www.youtube.com/watch?v=7gA9G7AVH1s