Hristos a înviat!

M-am mobilizat și eu astăzi să-i conving pe urșii mei dragi să așezăm masa deoarece îmi place mult  să cinstesc sărbătorile religioase de peste an. Iubesc ritualul de a avea masa decorată cu platouri și mâncăruri diversificate,  de a pune pe mine o rochie veselă, de a face o fotografie care să umple  mai târziu albumele de amintiri dragi inimii. De obicei, de Crăciun și de Paște mergeam la părinți,  la Ploiești sau la Botoșani. Participam la slujba de  Înviere cu drag  și entuziasm. Umblam din casă în casă și casa ne era plină.

Anul acesta  a fost un Paște total atipic. Un carusel de emoții.  După-amiaza din prima zi de Paște, am petrecut-o pe balcon cu omu meu discutând dacă ar trebui să sunăm sau nu la Ambulanță deoarece puiul nostru făcuse febră de dimineață, avea o stare de moleșeală, o tuse ce o ținea de ceva timp , iar noi nu aveam voie să mergem la camera de gardă deoarece eram în carantină. Am fost oricum sfătuiți să  sunăm la 112  dacă copilul sau soția fac febră în perioada în care suntem în carantină din cauza faptului  că soțul a intrat în contact cu un coleg confirmat pozitiv. Am mers oricum pe intuiție și am zis că un doctor trebuie să ne vadă puiul chiar dacă contextul actual nu recomandă expunerea prin spitale dacă nu e absolut necesar. Noi am considerat că e necesar, iar intuiția nu ne-a înșelat întrucât, după investigațiile medicale,  Dărioasa a fost diagnosticată cu o otită pronunțată pe care nu aveam cum să o văd eu ca părinte, telefonic cu medicul de familie sau în timpul unei  consultații online cu un pediatru. Am revenit acasă și am adormit toți trei în pat, liniștiți și fericiți. 

Pe de altă parte, recunosc că am simțit Săptămâna Deniilor la un nivel mult mai profund. Am fost scutită de imaginea unui  oraș sugrumat de aglomerația din preajma Sărbătorilor. Ahtiat după acel consumerism nebun. Nu am consumat energie mai deloc cu gătitul deoarece  am practicat constant această activitate în ultimele două luni. Am preferat să spun stop timpului petrecut în bucătărie și să mă las să simt emoțiile  din săptămâna de dinaintea Paștelui.  M-am jucat cu puiul meu pe covor, am mai făcut un haz de necaz cu omu meu, am vorbit constant la telefon cu oamenii din tribul meu, am ascultat multă muzică.
Noaptea Învierii a fost un moment tare frumos în care am cântat Hristos  a Înviat, am aprins candela la icoana mea preferată și apoi am mers la somn cu gândul, poate mai puternic ca niciodată, să fim bine, să reușim să facem față acestei provocări de a sta încă marginalizați de oamenii la care ținem foarte tare. Departe de normalitatea din viața noastră.

În prezent  avem de a face  cu mai multe categorii de oameni. Cei din echipele ce gestionează această situație de criză, cei din domeniile cu nivel de expunere ridicat în această perioadă, cei care stau izolați în case și respectă cu strictețe măsurile impuse, ăilalți mai relaxați cu regulile. Cei care lucrează de acasă, cei care nu mai au niciun venit, cei care au intrat în șomaj tehnic, cei care au afaceri și o groază de provocări din cauza acestei situații, cei singuri acasă, cei cu copii, cei în vârstă,  cei care trebuie să ajungă la serviciu.
Ca și familie, ne încadrăm în categoria  celor  în care un membru din interiorul ei merge zilnic la serviciu datorită naturii jobului. Intră în contact cu alte persoane, drept urmare există un risc mai mare de îmbolnăvire. Mi-am asumat de la început, prin natura jobului pe care îl are omu meu, că nu voi lua contact social direct cu nimeni în perioada asta de restricții, că nu o voi chema pe mama la București, că nu vom merge în vizită la socrii noștri,  că voi păstra  o oarecare distanță până se mai liniștesc apele pe piața acestui virus buclucaș. Au fost zile în care aveam impresia că sunt oarecum riguroasă, pun presiune mare pe mine la acest capitol,  dar experiența unuia dintre prietenii noștri confirmați pozitiv mi-a întărit ideea că e chiar vital să respectăm aceste sfaturi, mai ales în ceea ce privește contactul nostru cu oamenii din categoriile cu risc mai mare de complicații.

Pe la început de aprilie , s-a produs și scenariul pentru care noi ne pregătisem deja -  ursul meu a fost trimis în carantină acasă deoarece un coleg cu care a intrat în contact a fost confirmat pozitiv. În ultimele săptămâni, am trecut  prin multe stări, emoții. Când ursul a început carantina, aveam deja amândoi simptome ușoare de răceală. Puiul nostru avea o tuse  colectată la sfârșit de lună martie după o răgușeală declanșată de  atâta vorbăraie, cântat , țipat  prin bârlog. Până protocolul a  decis ca el să fie testat,  recunosc că am stat amândoi cu emoții, întrebându-ne dacă oare tușim prea des, ne luam temperatura, făceam miștouri.  Eram îngrijorați și de faptul că tusea Dărioasei nu dădea semne că i-ar trece. O căruță de ceaiuri, siropuri, pastile pentru omuleți mai mari, mai mici .
După ce ursul a făcut testul, au urmat alte  zile în care ne-am pregătit  psihic  că rezultatul ar putea să fie pozitiv . Dar știam amândoi că suntem niște ursuleți pozitivi și tineri și o vom scoate la capăt și cu asta. A venit și rezultatul testului, negativ , dar un alt prieten foarte bun a fost testat pozitiv. Prieten care are și el acasă soție, copil.  

Grijile noastre nu s-au oprit când am primit rezultatul negativ deoarece gândurile noastre se duceau către prietenii noștri, simțind tot așa că lucrurile se vor termina cu bine. Am conștientizat cumva că inevitabil vor fi și oameni cunoscuți testați pozitiv care  vor împărtăși cu noi, ăștia mai panicați, experiențele lor. Tot acești oameni ne ajută să fim mai realiști, mai puțin extremiști în deciziile zilnice deoarece  trebuie să fim sinceri cu noi și  să recunoaștem că virusul ăsta  nu se va evapora, va mai reveni poate în sezonul toamnă - iarnă. Va veni și ziua în care ne vom reîntoarce la activitățile sociale și vom respecta anumite reguli pentru a diminua riscul de a ne îmbolnăvi. Cu siguranță mulți  oameni se vor imuniza contactând acest virus până se va descoperi un vaccin care să ne mai reducă șansa de îmbolnăvire. 

Revenind la povestea urșilor ce trebuiau să iasă din carantină pe 16,  ea  continuă cu nuanțe de râso-plânso deoarece de pe 17 bârlogul a  intrat iarăși în carantină până pe 22 deoarece omu meu intrase în contact - înainte să intre în carantina inițială - cu un alt coleg confirmat pozitiv.  La un calcul matematic, un număr de 14 zile am stat în bârlog. Noroc de terasa noastră unde, funcție de vreme,  ne lăsăm mângâiați de soare , ne jucăm, citim sau pălăvrăgiam. 

A fost și este încă o perioadă dificilă pentru noi  din cauza acestei provocări mari de a ține copilul în casă. Sunt de părere că orice copil  / adult ar trebui să iasă  la o plimbare în jurul blocului peste zi, intervale scurte de timp încât să-și mai irige creierul. Să meargă la un supermarket, să ducă gunoiul respectând măsurile de siguranță. Acest extremism practicat  de unele familii  / persoane fără să fie situații particulare în casa lor (carantină, bunici, părinți în zonă) poate avea și  o latură negativă deoarece intrând în această bulă a fricii , riscăm să dezvoltăm niște fobii atunci când vom păși în afara casei noastre. Ne va fi extrem de greu să ne readaptăm când ne vom relua activitatea socială. Repet - nu cred că acest virus va dispărea din senin în viitorul apropiat. Și mai cred că luarea măștii la noi ne va intra în reflex, dezinfectantul va fi la ordinea zilei, iar  distanțarea socială  va fi deseori practicată.

Este totodată o perioadă grea și din cauza faptului că Dărioasa noastră plină de viață a  intrat în  stări mai apatice, i-a scăzut pofta de mâncare. Nu aș fi crezut vreodată că puiul meu mâncăcios nu va mai avea chef să mănânce. Are zile în care nu mai vrea să se joace cum o făcea ea de obicei. Nu mai vrea să vorbească la telefon cum obișnuia să o facă cu oamenii dragi.
A trebuit astfel să găsim, în calitate de părinți, resurse interioare puternice , să o încurajăm și să o ajutăm  să înțeleagă că trebuie să respectăm niște reguli,  că nu ne e  nici nouă ușor să facem asta, dar că ne pasă de ceilalți. Îi repetăm constant că această situație nu va dura la nesfârșit. Că bat la ușă zilele în care vom ieși zilnic afară. Că vor veni și zilele în care vom ieși prin parcuri. Va reveni la grădiniță, se va juca cu copiii. Ne vom relua obiceiul de a merge în  vizite, de a chema oameni la noi în bârlog. Vom face plimbări pe drumuri de munte. Vom alerga în picioarele goale pe iarba verde. Această experiență  o va ajuta și în viață mai târziu , sub o altă formă, când poate nu toate lucrurile din experiențele ei vor fi mereu roz.  E cu siguranță o lecție de reziliență pentru noi toți.

Au fost dimineți în care cu greu îmi găseam energia și eu ca să o pot ajuta  pe ea. Atunci mi-am dat seama că e greu tare să respecți toate aceste restricții deoarece intră în joc factorul psihologic. Ești obosit și te simți oarecum depășit să le faci pe toate, și job, și joacă, și activități casnice. Toate sub același acoperiș în ultimele șapte săptămâni. La un moment dat, ți se apleacă și-ți vine să-ți  bagi  picioarele sub diverse forme. Îți dorești să o lași mai moale cu totul, dar cred că aici intervine blândețea cu noi  înșine, realismul din spatele cerințelor noastre,  tăria  de caracter, autocontrolul, pârghiile interioare pe care le avem. Motivația din spatele unui comportament. E un exercițiu tare bun pentru a ne depăși niște limite.
În același timp, e indicat să nu judecăm oamenii care sunt poate mai relaxați cu toate aceste reguli, care nu reușesc să respecte toate recomandările deoarece psihicul uman e complex și e sănătos să  nu le dăm altora sfaturi  căci noi nu suntem ca ei, ei nu sunt ca noi.
Să avem parte de o săptămână cu speranță și încredere că vor veni și zilele mai normale. Să luăm tot ce ni se întâmplă ca pe o lecție din care vom învăța cu siguranță câte ceva.
Sănătate! Gânduri cu soare și culoare!