Îi lăsăm sau nu să plângă?

Am ajuns astăzi "iarăși a doctor", cum ar zice odrasla. O săptămână e pe val, a doua  e consemnată la domiciliu cu câte o viroză, un muc, o tuse, o bacterie. Imunitatea lucrează, se formează. Cam ăsta e trendul de când a intrat Dărioasa în colectivitate. Dar închid paranteza și revin la scena de astăzi , de pe coridorul clinicii . Daria a plâns tot drumul în mașină, argumentând scurt şi la obiect :  nu doctor, nu gădiniță, iar noi am preferat să o lăsăm să-și zică oful la decibeli înalți, deoarece era clar vreme  de stat în casă, sub pătură, nu de mers bară la bară prin traficul infernal din oraș.  Are și o fobie de a merge la doctor, iar în ce privește ritualul grădiniței dimineață, nu e nici cel mai bucuros copil că trebuie să ajungă acolo. Deci da , avea nevoie să plângă şi da , am lăsat-o să plângă.
Când suntem odihniți și în maximă formă, nu-i mai distragem atenția către alte direcții ca să-i atenuăm nemulțumirile pe care le-ar avea şi nu aplicăm mult joc ca în alte situații, ci pur și simplu acceptăm starea ei și o susținem explicându-i de ce e necesar să facem un anumit lucru. Chiar dacă pe fundal e acel plâns killăresc, îi susținem manifestul cu o atitudine blândă. Sunt bineînțeles și zilele în care o facem lată și pierdem de tot acea conectare, deoarece ne lipsesc calmul și răbdarea, suntem obosiți și stresați, iar copilul nostru simte foarte bine aceste stări și răspunde pe măsură.
Asistentele și toți pacienții ce așteptau în holul policlinicii au intrat într-o panică maximă, fiind invadați de ecoul dărios de plângăcios. Voci pe fundal - dar de ce plângi pui mic, hai să-ți dau un biscuite, dar o lăsați chiar așa să plângă...o să răgușească mai tare, o trage și un curent de la geamul deschis. Nu mai plânge că nu e frumos pentru un copil așa mare. Un lucru e cert, încă trăim într-o lume în care plânsul copilului  nu e  așa ușor acceptat. E rușine, nu-i frumos să plângi așa tare, mi-e milă de el când plânge - sunt gânduri ce plutesc încă în aerul societății în care  trăim. Recunosc că acum ceva timp şi eu empatizam la cote înalte cu acest disconfort deoarece nu mă simțeam chiar așa de bine când plângea copilul tare, mai ales în public. Ne-au trebuit vreo doi ani ca să aducem o schimbare în atitudinea noastră față de acest capitol, deoarece ne-a dat Dumnezeu un copil minunat și revelator ce ne-a ajutat să ne cunoaștem mai bine. La început eram extrem de stresați, speriați, apoi stânjeniți deoarece Dărioasa  nu trecea neauzită pe unde mergeam, ne știau vecinii, familia, prietenii, pediatrul, etc. că eram părinți de mică urlătoare. Urlătoarea noastră preaiubită şi mult dorită.  Întrebarea : dar de ce plânge? ne-a urmărit multă vreme. Privesc - cu amuzament acum - scenele când la doar câteva zile de la naştere, când toți îți spun că bebelușii dorm de mama focului, ea simțea orice hop afară, orice zgomot în casă și o dădea în plâns, nu suporta să i se facă baie, nu accepta străinii, nu agrea frânele, iar povestioarele dărioase sunt nenumărate. A apăsat multe butoane în interioarele noastre în primul an, dar când  am ajuns să ne cunoaștem limitele, să-i înțelegem mai bine temperamentul, lucrurile s-au îmbunătățit considerabil.  Au fost zile furtunoase, multă presiune în atmosfera cuplului, izbucniri, dar s-au mai limpezit apele pe măsură ce ne-am înțeles mai bine, pe ea, dar și pe noi doi amândoi. Din fericire, fiind părinți de copil ce a plâns mult și a dormit puțin în primul an, am lucrat şi încă lucrăm mult cu noi și am învățat să ne acceptăm copilul, să ne împrietenim şi cu stările lui de plâns, de revoltă, să nu dăm explicații suplimentare, să reușim să ne păstrăm calmul,  repetâdu-i odraslei că o înțelegem și că suntem lângă ea ca să o ajutăm să treacă mai ușor peste unele acțiuni care chiar trebuiesc făcute. Nu zic că e ușor sau că va fi mai uşor , dar măcar știi ce ai și cauți soluții , variante să depășești mai eficient anumite etape. Ajungi să intuiești când copilul are nevoie de acele sesiuni de plâns ca să se descarce , să-şi crească rezistența la frustrare, să înțeleagă noțiunele de limite și ştii ce tehnici să aplici în alte împrejurări. E nevoie de multă muncă în echipă în astfel de familii cu odrasle cu personalități forte. Ai nevoie de multă răbdare, de susținerea celor apropiați, de ajutor, de doze mari de calm, răbdare și optimism. De imaginație multă, de zâmbete, de odihnă.  Ştiau britanicii ce ştiau când afirmau că rata mare de divorțuri e după primii doi ani de conviețuire cu un nou membru în familie.
Nu e de evitat nici răsfoirea unor studii, cărți deoarece te ajută să înțelegi mai bine anumite mecanisme, dar  importante rămăn intuiția, comunicarea, empatia și cunoașterea limitelor: a mea ca mamă, a lui ca tată, a noastră ca și cuplu, ca să aplicăm corect modelele ce ne avantajează cel mai mult.

Revenind la acțiunea de pe coridorul policlinicii, copilul s-a liniștit considerabil după porția zdravănă de plâns, râdea cu nonșalanță și vorbea neîncetat pe hol ca și cum nimic nu s-ar fi  întâmplat. Ce bine că a fost lăsat să scoată din el ce-l deranja.

PS: noi nu plângem, băgăm odrasla la somn devreme şi ne descărcăm ofurile de peste săptămână închizându-ne în bucătărie cu dragii noştri : Madame mousse şi Monsieur cremşnit.