Stil de viață bucuros

Beau un pahar de whiskey bun. Ascult Smiley.  Mă uit la odrasla care pictează cu spor pe covor. Îi arunc o privire caldă ursului meu drag. Stau de vorbă cu mama mea bună pe balcon.  Ce bine că e. Ce bine că suntem. În  bârlogul nostru azuriu. Pregătesc masa. Îmi crește inima de entuziasm când așez brânza pe platou. Ce-mi mai place viața. Dar ce-mi mai place și brânza. Sorb din  această băutură fină și zâmbesc. Un an plin ochi. Un an în care  mă bucur că nu am luat-o pe arătură la  cât de mari mi-au fost ambițiile. Un an cu provocări mari. Cu proiecte mărețe. Și cu obiective îndrăznețe. Un an în care am învățat tare multe despre autocontrol. Despre asumare. Despre consecințele asumărilor mele. Despre schimbări și transformări.  Despre furie și efectele ei. Un an în care am învățat despre tandrețe și despre cât de mult ne influențează mediul în care am crescut și temperamentul care ne-a fost dat la naștere. Un an în care mi-am făcut doliul morții ...

Eram chiaună de somn ast-noapte și odrasla umbla prin casă  ca un suc de portocale efervescent. Îmbrăcată în blană roz prăfuit, cu cizme și colanți , clopoței la mână și coroană de regină pe cap, cu pletele în vânt făcea ture prin casă, mândră din cale afară. Din când în când mai dădea iama în bucătărie și-și alimenta mâinile cu gogoși făcute de bui. Eram adormită, dar  râdeam în hohote  cu așa o imagine plastică în fața-mi. Aveam în față o mamă mai relaxată că nu doarme odrasla la ora aia,  mai încrezătoare în ea. Acum vreo 3 ani, mă izbeam de pereți din cauza lipsei de somn căci odrasla mânca din  două în două ore noaptea și abia apucam să fur  o repriză de somn nocturn. Și în prezent, umblă ca o domnișorică cu nonșalanță prin casă. Doarme toată noaptea. Dar apetitul și l-a păstrat. Diferența e că e independentă și își exprimă fără frică punctul de vedere.  Își ia scaunul frumușel, se urcă pe el,  scanează blatul. Dacă  nu-i face cu ochi...

Bucuria vine din așternuturile moi. Din perna pufoasă. Din pijamalele fine la atingere. Din lumina blândă a lămpii de veghe. Din culoarea azurie a draperiei. Din zarva din bârlog. Din mirosul gelului de duș.  Din aroma cafelei de dimineață. Dintr-o sărutare. Din atingerea unui dres. Dintr-o îmbrățișare. Sau o muzică bună. Din părul ciufulit. Dintr-un mic dejun copios. Dintr-o lumânare. Dintr-un pulover colorat. Din cizmele îmblănite. Dintr-o gură de aer servită la ore matinale. Dintr-o plimbare într-un loc drag inimii. Dintr-o muzică bună. Dintr-un joc amuzant. Din cerul albastru. Din gogoșile aromate făcute de bui. Dintr-o floare. Dacă ar simți mai des bucuria, oamenii ar fi mai senini. Nu ar mai fi atât de îngrijorați, de cârcotași, de nemulțumiți. De triști.  Ar fi mai luminoși. Mai sănătoși. Mai zâmbitori. Mai recunoscători.  Nu ar mai fi aruncați în această alergătură nebună.  Nu ar mai avea atâtea goluri. Sau nu ar mai căuta atâtea moduri de a acoperi acel...

Bunul meu prieten, Cele patru emoții care ne guvernează viața  sunt tristețea, furia, frica și  bucuria. Suferința e o nuanță a acestora.  Încep această scrisoare prin a-ți mărturisi că suferința face parte din existența noastră și poate scoate multe din noi. Nu e ușor să digerăm  suferința și de multe ori putem fugi de ea.  Când suntem mai pregătiți să dăm piept cu ea, ajungem să cunoaștem  multe comori interioare încuiate în adâncul subconștientului. Iese și mult balast din noi. Și toxicitate deoarece  suferința poate degrada sau consolida  relațiile  interumane. Prin suferință, ieșim de pe pilotul automat zilnic și aducem un pic de valoare în viața noastră.  Ești într-un moment al vieții în care începi să conștientizezi multe din viața ta și poate că acest fenomen este de multe ori prea intens și dureros. Sfatul meu este să le lași să iasă, să le iei cu răbdare că nu avem puterea să mai schimbăm lucruri din trecutul nostru. E...

Tată, mi-e dor de tine. Mi-e tare dor. Așa mi-e ciudă pe moartea asta uneori. Cu toții vom trece la un moment dat prin ea, dar tot mi-e ciudă că omul care rămâne aici în univers e răscolit de dor, de durere față de omul care s-a dus. S-a dus prea devreme. S-a dus fulgerător.  S-a dus undeva unde nimeni nu știe ce e. Cum e. Dacă mai e. Am o fotografie cu chipul tău pe birou , închid ochii și mi-aduc aminte de iernile geroase de iarnă  când alergam spre gară , mă urcam în trenul de noapte și mergeam către voi. Mă așteptai zâmbitor pe peron , mă îmbrățișai și mergeam amândoi spre casă. Ne aștepta mama cu o cafea bună și stăteam la vorbă câteva ore bune. Veneai apoi în dormitor să mă săruți. Erai prezent. Erai acolo. Acum nu mai ești. Recunosc că mi-e greu să merg acasă de când  nu mai ești deoarece e acolo un gol. Un gol ce coincide cu golul din inima mea.  Și chiar dacă trece timpul și  rana s-a mai cicatrizat, dorul e poate cea mai grea  provocare cu ...

Cântec de colinde. Brad împodobit. O icoană frumoasă cu Maica Domnului pe peretele gălbui. Multe luminițe pe fundal. Un grup de bătrănei italieni  în proximitatea mesei mele. Gesticulează și mănâncă cu o poftă de mă fac knock out. O bunicuță drăguță. Îi zâmbesc, îmi zâmbește.  Fețe de masă luminoase și miros de mâncare bună. Sunt într-un restaurant din centrul vechi al capitalei și  sorb din aceste momente liniştite.  Eu cu mine însămi. Zâmbesc iarăși și mă gândesc că e tare bine să fii servit . Să le dea Dumnezeu sănătate bucătarilor că eu am luat o pauză de la gătit zilele acestea. Și socrilor mei că ne-au făcut un refill în frigider. Și mamei care ne-a pus un pachet consistent cu produse gustoase de casă. Bârlogul e asigurat câteva zile.  E mișto  să ajungi la acel moment în care nu ți-e rușine să iei din  când în când masa singur în oraș. Să te bucuri de ceea ce e in jur.  Vorbăraie  și forfotă. Oameni care povestesc. Miros de ...

S-a făcut și de duminică. M-am trezit cu noaptea în cap căci odrasla a făcut ochi și  are un nou obicei. Se duce buimacă la bucătărie, își scoate setul cu farfurie și cană  și așteaptă să fie servită cu lapte cu cacao.  Hai măi mami să  stăm și noi la masă ca fetele. Tati ne face o cafea bună și un lapte cu cacao aromat. Ritualurile cu esență se pot forma de la vârste fragede căci ei practic învață multe de la cei în preajmă cărora petrec cel mai mult timp. În primii ani, până își formează o identitate proprie, copiii copiază tare multe. Mai multe decât conștientizăm noi. Sunt ca un burete extrem de absorbant.  Ador diminețile de peste weekend în care lenevesc în pat cu o carte în mână sau o muzică pe fundal.  Cu ceașca fierbinte de cafea lângă. Nu mă mai grăbesc să mă duc nicăieri în prima parte a zilei deoarece avem un ritm de viață atât de zbuciumat peste săptămână încât  mi-am propus în acest interval de timp să am  grijă mai mare de corp...

Multe dintre vulnerabilitățile noastre ne vin  din perioada copilăriei și din tot felul de  experiențe prin care am trecut de-a lungul  vieții. Am crescut în sânul unei familii în care nu  prea mi s-a arătat ce înseamnă să ceri ajutor deoarece toate personajele feminine duceau pe umeri multe greutăți. De preferat să faci  tot, dar să faci și bine. Să fii primul fără să te gândești dacă resursele fizice și cele psihice  îți și permit această poziție.   Devenind părinte, am  cochetat mai mult cu această virtute de a cere ajutor. Un părinte căruia îi este foarte clar că un anumit interval de timp separat de copil este extrem de benefic. Dar cum poți  avea acel timp dacă te simți inconfortabil să ceri ajutor? Sau dacă trebuie să fii extrem de explicit cu persoana căreia îi ceri ajutor? Sau dacă ceri și nu primești?  Sau dacă nu ai resurse financiare să plătești pe cineva care să te ajute? Virtutea de a cere ajutor se poate extind...

19.30  pm. Am pregătit cina, am pus repede lâna pe mine și când a intrat ursul în casă, am tulit-o. Nu conta că era joi, că a fost o săptămână plină, aveam nevoie de un refill  ca să-mi reîncarc butoiul cu resurse.  Recunosc că nu sunt genul de părinte care să-și ia toată puterea de la copil,  care să uite complet de el însuși. Care să se resemneze și să spună, asta e situația, ai făcut un copil, stai locului și i te dedici complet.  Ba chiar sunt sinceră și recunosc că uneori  odrasla face prăpăd printre dozele mele de energie   și-mi scurtcircuitează bateriile.  Am nevoie de un pic de aer. De un pic de spațiu.  Sunt zile în care rămân fără resurse și trebuie să  reîncarc dozele  ca să fiu un om echilibrat. Ca să fiu un părinte mai luminos.   Mai vesel și mai distractiv. O soție mai prezentă. Un prieten apropiat.  Sunt zile în care am nevoie să ies din rutină, să mă depărtez un pic și să fac ceva drag inimii ...

Draga noastră Dărioasă, drăgăstoasă și iubicioasă ,  îți mărturisim că nici dacă am fi jucat la Loto anul acesta , nu ne-ar fi  ieșit atât de bine combinațiile cum îți ies ție atunci când ne plănuim să plecăm pe undeva. Anul acesta, din cele 4-5 planuri de a  ne onora rezervările făcute sau promisiunile de a ajunge prin diverse locuri în țară ,  am zis pas  mai la toate din cauza sesiunilor extrem de febrile apărute  în dimineața  plecării sau  cu o zi înainte. Cu excepția concediului din vară când am zis să mergem totuși că era prea frumoasă locația,  cu tot cu simptome după noi. Și-atunci  mare  fiasco a mai ieșit căci ne-am întors  bombardați de viruși. Tihuizați  și amețiți de cap. Și-am mai îmbolnăvit și pe alții. Dar să știi că noi tot te iubim necondiționat  și ne asumăm rolul de părinți. Părinți ce au ales ei singuri să fie responsabili de o creștere activă a ta. Părinți care au învățat că uneori e indica...

E înnorat afară și o stare de somnolență  apăsătoare îmi dă târcoale în ultimele zile. Mă mișc greoi, apatia mă trage de  mânecă, capul îmi vâjâie. Simt furnicături și amețeli. Aerul e rece și cerul este întunecat. Sunt un om al soarelui și vremea gri nu mă ajută prea mult.  Nopțile au fost  și ele albe în ultimele două zile  pe un acompaniament de  sesiuni febrile intense ale odraslei.  Mă așez pe canapea și-mi spun că vor trece și aceste zile. Fac parte din viață. Iar viața nu e mereu pufoasă. Pe fundalul  unui interior vulnerabil, îmi aduc aminte de senzațiile frumoase și intense de la începuturile relației cu ursul meu drag.   Dar și de momentele critice ale relației. Acum vreo 9 ani, prin noiembrie ne  dădeam întâlnire în diverse locuri din București, ne plimbam, mergeam deseori să dansăm  și mă conducea acasă.  Emoții mari, nesiguranță, euforie totală. Munceam ca nebuna în acea perioadă și dragul meu urs mă așt...

Recunosc că am moștenit de la bunica mea ospitalitatea și plăcerea de a primi oameni acasă cu mare drag. Când eram copil,  în casa bunicii mele unde mi-am petrecut primii ani din viață, veneau în vizită tot felul de oameni, de la vecini, la doctor, la preot, la copii și probabil mi-a rămas întipărită în minte și în inimă plăcerea ei de a primi cu drag oaspeții.  Chiar dacă era bătaie de cap și  consuma mult timp cu gătitul, curățenia, spălatul vaselor , niciodată nu se plângea. Mereu era naturală cu oamenii care-i călcau pragul și avea acel fler de a-i face să se simtă tare bine. Era veselă şi energică. Simțeam o stare de convivialitate în casa ei, zarvă și bucurie. Masa era masa, se vorbea, se râdea, se mânca bine. Casa bunicei avea  o energie tare pozitivă. Toate acele imagini au fost trecute prin filtrul inimii și preluate  și în casa mea.  Pornesc la drum cu gândul să nu fie mare lucru pe masă când trece cineva pe la mine, dar planurile din minte...

Daria  e topită după bunicul ei drag. Ne plimbăm  deseori cu ea  şi din senin ne mărturisește că are şi ea un bunic la Ploieşti pe care-l iubeşte mult, mult. Şi ne roagă să mergem să-l vizităm  că-i e dor de el...Copiii și-ale lor emoții.  Stăteam în seara asta şi-i sorbeam din priviri...Îmi place să-i văd în acțiune. Bunicul care intră în mintea ei şi odrasla  în hohote de râs. Mi-aduc aminte şi eu vag de bunicul meu care mă ținea în brațe şi-mi inventa poveşti la gura sobei. Păcat că s-a stins prea repede... E interesantă  relația bunici - nepoți. De multe ori, bunicele sunt cele care au grijă mare de nepoței. Le prepară bunătăți, îi alintă , se ocupă impecabil de toate treburile administrative, dar  copiii sunt mai atraşi de figura masculină... De ce ? Pentru că bunicii sunt  mai distractivi , mai naturali, nu se pricep la fel de bine ca bunicele la ritualurile gospodărești , dar  mulți dintre ei au un lipici pe care  copi...

Pe acest drum al părințelii,  învățăm extrem de multe. În fiecare an, mai punem o cărămidă... Ne bucurăm, ne enervăm. Mai apare un rid, mai moare un neuron , mai cădem, ne mai ridicăm, mai râdem, mai plângem, mai greșim. Mai dăm , mai luăm.  Mai învățăm să ne  dezbrăcăm  de haina  egoismului și să ne sacrificăm  uneori  cu un scop nobil penru copiii noștri. Dar o facem asumat deoarece trăim în niște vremuri în care nu suntem obligați  să facem un copil.  E poate provocarea cea mai mare să ne  răspundem la întrebarea - de ce simțim că vrem un copil... Pe zi ce trece îmi dau seama că  în aceste roluri complexe, avem tendința noi ca și părinți să  uităm de sinele nostru , de ceea ce ne place nouă să facem și riscăm să ne confundăm cu sinele copiilor noștri. Uităm unde ne  terminăm noi și unde încep ei...Investim atât de multă energie în ei încât uneori uităm complet de noi. Îi sufocăm , îi asaltăm....Ne abandonăm... ...

În anumite momente ale vieții, mi se activează părți din memoria explicită  care dau naștere unor stări interioare tumultoase. Mă cuprind niște trăiri ample  prin rememorarea inconștientă a unor evenimente din societate sau din viața personală. Luna lui octombrie a fost o lună în care ideea morții a fost puternic prezentă acolo în inconștientul meu. În inima mea... Simptome fizice intense mi-au dat târcoale... Trăiri  dureroase... Mai ales la ceas de seară. Le-am făcut loc, nu mi le-am mai negat,  nu le-am respins, am inspirat , am expirat și le-am acceptat ca atare dându-mi seama că  mare parte din ele vin și din dorul de tata care a murit prea devreme.  Din cauza faptului că moartea este uneori nemiloasă.  Totodată,  tragedia Colectiv m-a catapultat și  mai aproape de ideea morții . Acum 3 ani, eram mamă de Dărioasă de câteva săptămâni când a primit Dragoș un telefon în miez de noapte să se prezinte la serviciu deoarece avusese loc u...

Empatizam de multe ori cu oameni ce treceau prin diverse traume, dar totul e diferit când personal intri în ghearele ei.  O traumă rămâne în minte, în inimă. Picături de ploaie curg șiroaie în anumite zile când îmi vine în minte acea după-amiază de vară.  Suferința se mai așează, se mai estompează, se mai diluează. Dar nu dispare. Face parte din fiin ț a mea. Voi pleca de pe acest pământ cu ea.  Speranța de vindecare există doar dacă  ne permitem să trecem printr-o serie de pa și în integrarea  şi conştientizarea traumei. Sunt zile în care îmi reapare ideea morții subite. În care mă catapultez acolo în nisip și o speranță îmi invadează corpul. Alerg către tat ăl meu ce stă întins și fără puls și -l iau în brațe. Și-i spun - tată, te iubesc. Acum, ridică-te!  Îi spun ce nu i-am spus niciodata când era în viață.   Deoarece nici mie nu mi s-a spus niciodată asta, copil fiind. O iau în brațe pe mama și-i spun că va reveni pulsul. Că va fi bine. O rog...

5.30 am. Sună ceasul. Mă trezesc buimacă și amorțită căci odrasla s-a oblojit pe mine ca o broscuță, ore bune din noapte  din cauza unei tuse urâte. Tiptil, tiptil, cobor din pat. Tihuie de cap, dar entuziasmată și pornită să ajung la timp la tren. Iau o cămașă boțită și lâna pe mine și în 10 minute sunt în fața blocului. E ger afară și plouă torențial. Capul îmi vâjâie tare , dar inima îmi bate de bucurie căci în câteva ore mă voi întâlni cu fetele mei dragi. Unele venite de peste mări și țări. O dată pe an, chiar și la doi , trei ani, reușim să fim în formulă completă. Am ratat ce-i drept startul întâlnirii de anul acesta deoarece urșii mei dragi aveau nevoie de mine. Dar mai bine mai târziu  decât deloc. Ploua tare afară și mă uitam pe geam gândindu-mă ce an greu a avut fiecare dintre noi. Ce experiențe profunde de viață. Ce lecții și ce revelații. 5 inimi pline de răni , de vindecări și de multă esență. De sensibilitate și de viață. De lacrimi, de furie, de energie....

Am avut parte de o zi în care s-a produs un declick puternic după multă reziliență picurată în bârlog la capitolul   îmbrăcat odrasla dimineața. Diminețile mele sunt atât de alerte și pe fugă și recunosc că de când a început grădiniță nu am ajuns încă la o rutină constantă deoarece intervin pauzele și bolile  care mă cam faultează și mă scot din ritm. Mai auzeam în trecut mămici care erau stoarse de energie de această provocare că al lor copil acceptă foarte greu să se îmbrace sau să fie îmbrăcat dar nu mă gândeam că poate fi un subiect atât de interesant și mai ales ce se ascunde în spatele lui. M-a cam lăsat și pe mine  răbdarea în  ritualul de echipare a odraslei în ultimele 2  luni deoarece nu reușeam să înțeleg   de ce face acest scandal dimineața când își alege cu ce vrea să se îmbrace. Și e vorba de un proces riguros din partea ei , format din extrem de multe fixații pe toate planurile - șosetele să fie de o anumită culoare, să nu apa...

Veselie, nebunie, frenezie în bârlog. Nici dacă aș juca la Loto, nu mi-ar ieși o probabilitate atât de fixă ca cea a odraslei când merge fix o săptămână la grădiniță , apoi  marchează un brontozaur și home sweeet home. Nu mai spun de zilele în care  am programat ceva și apar peste noapte câte un virus, o febră. Nu pot pricepe cum lucrează universul ăsta mare de mă pocnește fix când mi-e lumea mai dragă.  Din fericire , sunt elemente mici , pasagere și e normal să vină și ele odata cu reintrarea ei în colectivitate.  Vor trece acești primi  ani în care imunitatea lucrează intens și poate îmi va moșteni gena și de la 30 de ani în sus se va îmbolnăvi extrem de rar.  Aș lua procesul ca atare și nu aș mai pierde atâta energie dacă nu ar fi și niste joburi la mijloc, niște reponsabilități pe care nu le poți acoperi mereu cu concedii medicale deoarece tot noi ne întoarcem la ele. Și dacă ea nu ar regresa prin sesiuni de plâns dimineața când o las la grădiniță...

În calitate de mamă, nu am uitat să  fiu şi om.  Cu nevoi şi dorințe. Cu pasiuni şi preferințe. În primul an de creştere a copilului , recunosc că nu prea mai ştiam care sunt nevoile mele deoarece în primele luni mă izbise o depresie zdravănă. Depresia de după naştere.  Apoi , timp de un an nu prea am ştiut ce-i somnul nocturn deoarece odrasla a fost tare mâncăcioasă şi din 2 în 3 ore, eram la datorie. Corpul meu luase proporții deoarece dulciurile mă mențineau trează ziua.  Mă apropiam de vârsta de doi ani ai copilului şi nevoile mele începeau să-şi ceară drepturile. Nevoia de a mai da jos din kilograme . Zis şi făcut. Rina m-a ajutat în acest sens. Nevoia de a mă îngriji mai mult. De a fi o femeie frumoasă.  Nevoia de multă interacțiune socială deoarece rolul de mamă cu drepturi depline te cam rupe de social. Întoarcerea la muncă mi-a prins tare bine chiar dacă a fost un proces anevoios cu scenarii interesante seara când reveneam acasă. Serile de...

Familiile care-şi cresc singure copiii mici fără ajutoare suplimentare constante  sunt mai predispuse conflictelor, depresiilor,  acumulării de tensiuni diferite, despărțirilor  deoarece sunt multe etape ce trebuie atinse în procesul de creștere  a unui copil în primii ani de viață care cer eforturi considerabile. Perioada cea mai dificilă este în primii 3-4-5 ani când avem de a face în primul rând cu îndeplinirea nevoilor de bază ale bebelușului, cu  multă noutate și cu multe frici în acest rol nou. Cu mers la controale periodice la medic, cu urmărit constant copilul până căpătăm mai multă încredere în noi. Consum de energie fizică cât și psihică.  Cu nopți nedormite, cu extrem de multă rutină. Urmează diversificarea și dezvoltarea motrică a copilului ce necesită o atenție particulară și un surplus de energie mai ales la  copiii extrem de energici sau la cei  gurmanzi. Dar stăm mai bine la  nivelul  încrederii  în noi deoarece n...