Stil de viață bucuros

Multe dintre vulnerabilitățile noastre ne vin  din perioada copilăriei și din tot felul de  experiențe prin care am trecut de-a lungul  vieții. Am crescut în sânul unei familii în care nu  prea mi s-a arătat ce înseamnă să ceri ajutor deoarece toate personajele feminine duceau pe umeri multe greutăți. De preferat să faci  tot, dar să faci și bine. Să fii primul fără să te gândești dacă resursele fizice și cele psihice  îți și permit această poziție.   Devenind părinte, am  cochetat mai mult cu această virtute de a cere ajutor. Un părinte căruia îi este foarte clar că un anumit interval de timp separat de copil este extrem de benefic. Dar cum poți  avea acel timp dacă te simți inconfortabil să ceri ajutor? Sau dacă trebuie să fii extrem de explicit cu persoana căreia îi ceri ajutor? Sau dacă ceri și nu primești?  Sau dacă nu ai resurse financiare să plătești pe cineva care să te ajute? Virtutea de a cere ajutor se poate extind...

19.30  pm. Am pregătit cina, am pus repede lâna pe mine și când a intrat ursul în casă, am tulit-o. Nu conta că era joi, că a fost o săptămână plină, aveam nevoie de un refill  ca să-mi reîncarc butoiul cu resurse.  Recunosc că nu sunt genul de părinte care să-și ia toată puterea de la copil,  care să uite complet de el însuși. Care să se resemneze și să spună, asta e situația, ai făcut un copil, stai locului și i te dedici complet.  Ba chiar sunt sinceră și recunosc că uneori  odrasla face prăpăd printre dozele mele de energie   și-mi scurtcircuitează bateriile.  Am nevoie de un pic de aer. De un pic de spațiu.  Sunt zile în care rămân fără resurse și trebuie să  reîncarc dozele  ca să fiu un om echilibrat. Ca să fiu un părinte mai luminos.   Mai vesel și mai distractiv. O soție mai prezentă. Un prieten apropiat.  Sunt zile în care am nevoie să ies din rutină, să mă depărtez un pic și să fac ceva drag inimii ...

Draga noastră Dărioasă, drăgăstoasă și iubicioasă ,  îți mărturisim că nici dacă am fi jucat la Loto anul acesta , nu ne-ar fi  ieșit atât de bine combinațiile cum îți ies ție atunci când ne plănuim să plecăm pe undeva. Anul acesta, din cele 4-5 planuri de a  ne onora rezervările făcute sau promisiunile de a ajunge prin diverse locuri în țară ,  am zis pas  mai la toate din cauza sesiunilor extrem de febrile apărute  în dimineața  plecării sau  cu o zi înainte. Cu excepția concediului din vară când am zis să mergem totuși că era prea frumoasă locația,  cu tot cu simptome după noi. Și-atunci  mare  fiasco a mai ieșit căci ne-am întors  bombardați de viruși. Tihuizați  și amețiți de cap. Și-am mai îmbolnăvit și pe alții. Dar să știi că noi tot te iubim necondiționat  și ne asumăm rolul de părinți. Părinți ce au ales ei singuri să fie responsabili de o creștere activă a ta. Părinți care au învățat că uneori e indica...

E înnorat afară și o stare de somnolență  apăsătoare îmi dă târcoale în ultimele zile. Mă mișc greoi, apatia mă trage de  mânecă, capul îmi vâjâie. Simt furnicături și amețeli. Aerul e rece și cerul este întunecat. Sunt un om al soarelui și vremea gri nu mă ajută prea mult.  Nopțile au fost  și ele albe în ultimele două zile  pe un acompaniament de  sesiuni febrile intense ale odraslei.  Mă așez pe canapea și-mi spun că vor trece și aceste zile. Fac parte din viață. Iar viața nu e mereu pufoasă. Pe fundalul  unui interior vulnerabil, îmi aduc aminte de senzațiile frumoase și intense de la începuturile relației cu ursul meu drag.   Dar și de momentele critice ale relației. Acum vreo 9 ani, prin noiembrie ne  dădeam întâlnire în diverse locuri din București, ne plimbam, mergeam deseori să dansăm  și mă conducea acasă.  Emoții mari, nesiguranță, euforie totală. Munceam ca nebuna în acea perioadă și dragul meu urs mă așt...

Recunosc că am moștenit de la bunica mea ospitalitatea și plăcerea de a primi oameni acasă cu mare drag. Când eram copil,  în casa bunicii mele unde mi-am petrecut primii ani din viață, veneau în vizită tot felul de oameni, de la vecini, la doctor, la preot, la copii și probabil mi-a rămas întipărită în minte și în inimă plăcerea ei de a primi cu drag oaspeții.  Chiar dacă era bătaie de cap și  consuma mult timp cu gătitul, curățenia, spălatul vaselor , niciodată nu se plângea. Mereu era naturală cu oamenii care-i călcau pragul și avea acel fler de a-i face să se simtă tare bine. Era veselă şi energică. Simțeam o stare de convivialitate în casa ei, zarvă și bucurie. Masa era masa, se vorbea, se râdea, se mânca bine. Casa bunicei avea  o energie tare pozitivă. Toate acele imagini au fost trecute prin filtrul inimii și preluate  și în casa mea.  Pornesc la drum cu gândul să nu fie mare lucru pe masă când trece cineva pe la mine, dar planurile din minte...

Daria  e topită după bunicul ei drag. Ne plimbăm  deseori cu ea  şi din senin ne mărturisește că are şi ea un bunic la Ploieşti pe care-l iubeşte mult, mult. Şi ne roagă să mergem să-l vizităm  că-i e dor de el...Copiii și-ale lor emoții.  Stăteam în seara asta şi-i sorbeam din priviri...Îmi place să-i văd în acțiune. Bunicul care intră în mintea ei şi odrasla  în hohote de râs. Mi-aduc aminte şi eu vag de bunicul meu care mă ținea în brațe şi-mi inventa poveşti la gura sobei. Păcat că s-a stins prea repede... E interesantă  relația bunici - nepoți. De multe ori, bunicele sunt cele care au grijă mare de nepoței. Le prepară bunătăți, îi alintă , se ocupă impecabil de toate treburile administrative, dar  copiii sunt mai atraşi de figura masculină... De ce ? Pentru că bunicii sunt  mai distractivi , mai naturali, nu se pricep la fel de bine ca bunicele la ritualurile gospodărești , dar  mulți dintre ei au un lipici pe care  copi...

Pe acest drum al părințelii,  învățăm extrem de multe. În fiecare an, mai punem o cărămidă... Ne bucurăm, ne enervăm. Mai apare un rid, mai moare un neuron , mai cădem, ne mai ridicăm, mai râdem, mai plângem, mai greșim. Mai dăm , mai luăm.  Mai învățăm să ne  dezbrăcăm  de haina  egoismului și să ne sacrificăm  uneori  cu un scop nobil penru copiii noștri. Dar o facem asumat deoarece trăim în niște vremuri în care nu suntem obligați  să facem un copil.  E poate provocarea cea mai mare să ne  răspundem la întrebarea - de ce simțim că vrem un copil... Pe zi ce trece îmi dau seama că  în aceste roluri complexe, avem tendința noi ca și părinți să  uităm de sinele nostru , de ceea ce ne place nouă să facem și riscăm să ne confundăm cu sinele copiilor noștri. Uităm unde ne  terminăm noi și unde încep ei...Investim atât de multă energie în ei încât uneori uităm complet de noi. Îi sufocăm , îi asaltăm....Ne abandonăm... ...

În anumite momente ale vieții, mi se activează părți din memoria explicită  care dau naștere unor stări interioare tumultoase. Mă cuprind niște trăiri ample  prin rememorarea inconștientă a unor evenimente din societate sau din viața personală. Luna lui octombrie a fost o lună în care ideea morții a fost puternic prezentă acolo în inconștientul meu. În inima mea... Simptome fizice intense mi-au dat târcoale... Trăiri  dureroase... Mai ales la ceas de seară. Le-am făcut loc, nu mi le-am mai negat,  nu le-am respins, am inspirat , am expirat și le-am acceptat ca atare dându-mi seama că  mare parte din ele vin și din dorul de tata care a murit prea devreme.  Din cauza faptului că moartea este uneori nemiloasă.  Totodată,  tragedia Colectiv m-a catapultat și  mai aproape de ideea morții . Acum 3 ani, eram mamă de Dărioasă de câteva săptămâni când a primit Dragoș un telefon în miez de noapte să se prezinte la serviciu deoarece avusese loc u...

Empatizam de multe ori cu oameni ce treceau prin diverse traume, dar totul e diferit când personal intri în ghearele ei.  O traumă rămâne în minte, în inimă. Picături de ploaie curg șiroaie în anumite zile când îmi vine în minte acea după-amiază de vară.  Suferința se mai așează, se mai estompează, se mai diluează. Dar nu dispare. Face parte din fiin ț a mea. Voi pleca de pe acest pământ cu ea.  Speranța de vindecare există doar dacă  ne permitem să trecem printr-o serie de pa și în integrarea  şi conştientizarea traumei. Sunt zile în care îmi reapare ideea morții subite. În care mă catapultez acolo în nisip și o speranță îmi invadează corpul. Alerg către tat ăl meu ce stă întins și fără puls și -l iau în brațe. Și-i spun - tată, te iubesc. Acum, ridică-te!  Îi spun ce nu i-am spus niciodata când era în viață.   Deoarece nici mie nu mi s-a spus niciodată asta, copil fiind. O iau în brațe pe mama și-i spun că va reveni pulsul. Că va fi bine. O rog...

5.30 am. Sună ceasul. Mă trezesc buimacă și amorțită căci odrasla s-a oblojit pe mine ca o broscuță, ore bune din noapte  din cauza unei tuse urâte. Tiptil, tiptil, cobor din pat. Tihuie de cap, dar entuziasmată și pornită să ajung la timp la tren. Iau o cămașă boțită și lâna pe mine și în 10 minute sunt în fața blocului. E ger afară și plouă torențial. Capul îmi vâjâie tare , dar inima îmi bate de bucurie căci în câteva ore mă voi întâlni cu fetele mei dragi. Unele venite de peste mări și țări. O dată pe an, chiar și la doi , trei ani, reușim să fim în formulă completă. Am ratat ce-i drept startul întâlnirii de anul acesta deoarece urșii mei dragi aveau nevoie de mine. Dar mai bine mai târziu  decât deloc. Ploua tare afară și mă uitam pe geam gândindu-mă ce an greu a avut fiecare dintre noi. Ce experiențe profunde de viață. Ce lecții și ce revelații. 5 inimi pline de răni , de vindecări și de multă esență. De sensibilitate și de viață. De lacrimi, de furie, de energie....

Am avut parte de o zi în care s-a produs un declick puternic după multă reziliență picurată în bârlog la capitolul   îmbrăcat odrasla dimineața. Diminețile mele sunt atât de alerte și pe fugă și recunosc că de când a început grădiniță nu am ajuns încă la o rutină constantă deoarece intervin pauzele și bolile  care mă cam faultează și mă scot din ritm. Mai auzeam în trecut mămici care erau stoarse de energie de această provocare că al lor copil acceptă foarte greu să se îmbrace sau să fie îmbrăcat dar nu mă gândeam că poate fi un subiect atât de interesant și mai ales ce se ascunde în spatele lui. M-a cam lăsat și pe mine  răbdarea în  ritualul de echipare a odraslei în ultimele 2  luni deoarece nu reușeam să înțeleg   de ce face acest scandal dimineața când își alege cu ce vrea să se îmbrace. Și e vorba de un proces riguros din partea ei , format din extrem de multe fixații pe toate planurile - șosetele să fie de o anumită culoare, să nu apa...

Veselie, nebunie, frenezie în bârlog. Nici dacă aș juca la Loto, nu mi-ar ieși o probabilitate atât de fixă ca cea a odraslei când merge fix o săptămână la grădiniță , apoi  marchează un brontozaur și home sweeet home. Nu mai spun de zilele în care  am programat ceva și apar peste noapte câte un virus, o febră. Nu pot pricepe cum lucrează universul ăsta mare de mă pocnește fix când mi-e lumea mai dragă.  Din fericire , sunt elemente mici , pasagere și e normal să vină și ele odata cu reintrarea ei în colectivitate.  Vor trece acești primi  ani în care imunitatea lucrează intens și poate îmi va moșteni gena și de la 30 de ani în sus se va îmbolnăvi extrem de rar.  Aș lua procesul ca atare și nu aș mai pierde atâta energie dacă nu ar fi și niste joburi la mijloc, niște reponsabilități pe care nu le poți acoperi mereu cu concedii medicale deoarece tot noi ne întoarcem la ele. Și dacă ea nu ar regresa prin sesiuni de plâns dimineața când o las la grădiniță...

În calitate de mamă, nu am uitat să  fiu şi om.  Cu nevoi şi dorințe. Cu pasiuni şi preferințe. În primul an de creştere a copilului , recunosc că nu prea mai ştiam care sunt nevoile mele deoarece în primele luni mă izbise o depresie zdravănă. Depresia de după naştere.  Apoi , timp de un an nu prea am ştiut ce-i somnul nocturn deoarece odrasla a fost tare mâncăcioasă şi din 2 în 3 ore, eram la datorie. Corpul meu luase proporții deoarece dulciurile mă mențineau trează ziua.  Mă apropiam de vârsta de doi ani ai copilului şi nevoile mele începeau să-şi ceară drepturile. Nevoia de a mai da jos din kilograme . Zis şi făcut. Rina m-a ajutat în acest sens. Nevoia de a mă îngriji mai mult. De a fi o femeie frumoasă.  Nevoia de multă interacțiune socială deoarece rolul de mamă cu drepturi depline te cam rupe de social. Întoarcerea la muncă mi-a prins tare bine chiar dacă a fost un proces anevoios cu scenarii interesante seara când reveneam acasă. Serile de...

Familiile care-şi cresc singure copiii mici fără ajutoare suplimentare constante  sunt mai predispuse conflictelor, depresiilor,  acumulării de tensiuni diferite, despărțirilor  deoarece sunt multe etape ce trebuie atinse în procesul de creștere  a unui copil în primii ani de viață care cer eforturi considerabile. Perioada cea mai dificilă este în primii 3-4-5 ani când avem de a face în primul rând cu îndeplinirea nevoilor de bază ale bebelușului, cu  multă noutate și cu multe frici în acest rol nou. Cu mers la controale periodice la medic, cu urmărit constant copilul până căpătăm mai multă încredere în noi. Consum de energie fizică cât și psihică.  Cu nopți nedormite, cu extrem de multă rutină. Urmează diversificarea și dezvoltarea motrică a copilului ce necesită o atenție particulară și un surplus de energie mai ales la  copiii extrem de energici sau la cei  gurmanzi. Dar stăm mai bine la  nivelul  încrederii  în noi deoarece n...

Eu și ursul meu drag muncim cot la cot să creștem cum putem noi mai bine odrasla. Și să nu uităm de noi.  Sunt zile mai bune, zile mai nebune. Zile mai grele, zile mai ușoare. Zile cu oboseală, zile cu nervi. Zile cu zâmbete, zile cu soare. Zile albe. Zile negre. Trecem prin toate stările posibile deoarece a crește un copil e poate cel mai greu lucru din acest univers.   Paradoxal, e greu , dar și tare frumos.  Cum îmi încarc bateriile? Cu iubire, pupici și îmbrățișări. Momentul cel mai fain de peste zi e când se trezește odrasla și vine la mine  buhăită de somn și mă ia în brațe. Bună dimineața , mami!  Sau seara când deschid ușa și îmi sare în brațe mărturisindu-mi ferm; Mami - mi-a fost tare dor de tine. Eu te iubesc, să știi. Sau  la culcare când se pitește lângă mine și-mi cere să-i  car inima în buzunar.  Sunt niște elemente simple, dar pline de esență care-mi dau doze considerabile de energie. Care mă  încarcă cu iubir...

Scumpa mea prietenă, Nu știu dacă ți-am mai zis vreodata, dar îmi ești ca o soră. Te iubesc mult și sunt binecuvântată să te am ca prietenă. Ești un om atât de sensibil și sufletist, ești frumoasă și săritoare, ești plină de esență și de mister.  Faci minuni în jobul tău zilnic și ai o inimă tare mare. Te apreciez și te-mbrățișez.  Ai fost lângă mine în cele mai grele momente ale vieții mele. Ai vorbit cu mine și m-ai liniștit.  Ai avut un an extrem de greu și mă ia cu fiori gândindu-mă la toate lucrurile prin care ai trecut. Te-ai transformat sub ochii mei. Ai suferit  și te-ai întărit. Ai trecut printr-o metamorfoză de care aveai tare mare nevoie ca să ajungi la sinele tău real. La acea ființă care-și dă voie să fie sensibilă, care poate să aibă defecte și care face  lucrurile în ton cu felul ei înnăscut de a fi.  Te-am judecat, te-am întrebat, te-am ascultat, te-am descurajat, te-am încurajat , te-am îmbrățișat ,  dar puterea cea mare a...

Ajunul lui octombrie  a venit cu prima sesiune de boli după intrarea în colectivitate. Febră mare , muci cât munții, nopți albe , închidere de an fiscal și lucru de acasă. Combinație minunată. După treziri din oră  în oră, aspiratoare pe timp de noapte, siropuri, ceaiuri, valori de temperaturi, m-am dat jos din pat clătinându-mă. Vedeam soarele cum se ridica din nori și cafeaua fierbinte mă aștepta pe masă. Am mai prins puteri,  dar capul tot îmi vâjâia. Era abia luni.  M-am așezat și mă gândeam ce zi vine la orizont . Am inspirat și am expirat . Categoric, nu se întrevedea o  zi prea ușoară.  Am apelat la desaga mea cu doze mari de optimism și mi-am zis că vor trece și aceste zile.  Odrasla e vioaie pe timp de boli, nu cere non stop în brațe.   Eu îmi pot vedea de treabă  printre seria de nevoi pe care trebuie să i le îndeplinesc. Important este să fie ea  bine, să se refacă cât mai rapid deși sezonul de brontozauri abia s-a des...

Cred cu tărie că semnul temperamentului ne este impregnat în ființă de când ne naștem. Nu  avem liber arbitru să ne alegem noi ca și părinți cum să ne fie copilul. Introvert sau extrovert.  Putem veni cu niște proiecții, cu o imagine amplă asupra unor scenarii , dar uneori realitatea este extrem de  diferită. E o loterie a vieții.  Iar  datoria noastră supremă în rolul de părinte este să identificăm cum este al nostru  copil ,  să-l acceptăm așa cum e el , să-l ghidăm pe drumul vieții și să-i oferim diverse pârghii pentru a ajunge la o autodescoperire.  Mass-media încurajează ce-i drept imaginea copilului zâmbitor până la stele care zburdă curajos și energic  din mâinile părinților.  Sociabil și adaptabil.  Dar acolo vedem o imagine , o proiecție, iar acasă poate avem alt material.  Voi scrie astăzi despre copiii sensibili. Abordarea poate fi subiectivă și trecută prin filtrul personal.  În mod normal, ori...