Stil de viață bucuros

Mă dau jos din pat, mă duc buimacă la bucătărie, îmi torn cafeaua , deschid geamul ca să intre aer și mă cufund în canapeaua azurie. O nouă zi, aceeași poveste.  Partea bună e că dimineața spre deosebire de a doua parte a zilei, mă simt plină de energie. Cel puțin fizic căci  din punct de vedere psihic, am zile în care mi-e imposibil să nu mă gândesc la ce se întâmplă cu noi. Rutina mă ajută , dar uneori mi se apleacă când știu că vine încă o zi în care fac aceleași lucruri. În casă. Departe de oameni. Mi-e tare dor de viața mea de dinainte. Dar mă mai consolez cu gândul că pot sta acasă chiar și săptămâni întregi dacă astfel contribui pe plan social  la o retragere a virusului.  Jumătate de oră dimineața îmi permit să mă revolt deoarece apoi se trezește odrasla și în fața ei fac mult filtru ca să nu intre și ea  în diverse stări. Iese  buhăită din  cameră , vine și mă ia în brațe apoi se întinde pe canapea. Mă duc să-i aerisesc camera și pregătes...

Nu m-au obosit cele 10 zile de când stau acasă cât m-au scurs de energie  ultimele 2 zile în care odrasla  a fost  fixată pe operațiunea Barbie Sirena. De când se trezea până  târziu în  noapte , hobby-ul ei perseverent cu jet de plâns pe fundal a fost să afirme continuu: Vreau și eu păpușa! Când îmi iei păpușa? De ce nu iei păpușa? Unde găsim păpușa? Se băga la somn cu acest gând. Se trezea cu același repertoriu. Eu nu sunt genul de părinte care cedează de obicei ușor la rugămintele odraslei  în materie de jucării,  am niște reguli clare în bârlog cu privire la acest topic, aplic bineînțeles și sistemul de suprize , dar nu iau acțiune pe baza bătutului din picior al odraslei. Dar se pare că perioada Corona m-a făcut să cedez  și recunosc că astăzi de dimineață  aș fi luat păpușa aia instant. Aș fi plecat în trombă spre mallul cel mai apropiat ca să iau Sirena buclucașă. Înainte de a fi părinte, sunt și eu om.  Una dintre condiții...

Nu am ieșit să ne cumpărăm  făină în cantități industriale deci clar nu ne încadrăm în categoria celor care au frica de a nu rămâne fără mâncare. Ursul meu drag a avut grijă să-mi umple casa de flori căci știa că ne așteaptă pe amândoi o săptămână intensă , iar obiceiul de a avea plante multe în casă ne duce cu gândul la natură, la plimbări, la primăvară. Anotimpul meu preferat.  E primul an în care  parcă nu pot trăi la același nivel bucuria acestui anotimp deoarece  tot felul de restricții / informații îmi piperează viața. Cu siguranță vor trece și aceste zile chiar dacă consecințele acestui fenomen vor lăsa urme adânci și în societarea românească.  Această criză a virusului e pentru fiecare  o oglindă și o conștientizare mai profundă asupra fricilor pe care le are. Unii sunt complet relaxați sau așa par, evită să se uite în media și-și desfășoară activitatea zilnică normal fără a vorbi prea mult despre acest subiect. Alții o dau pe glumă în exces ...

În ultima vreme, aplic din ce în ce mai mult principiul autenticității în viața mea fără să mai simt atât de intens acea frică care m-a urmărit mulți ani  de ceea ce zice x sau y. Frica de a nu supăra pe t sau z.  Tipar moștenit bineînțeles de la oamenii care m-au crescut. Tipar absorbit  și din societatea românească, din școala prin care am trecut  unde  mi s-a inoculat  adânc ideea că trebuie să fii cu ochii în patru la ceea ce zic  ceilalți.  E  vital să-i mulțumești pe ceilalți. Să nu-i superi , să nu-i deranjezi, să te pliezi după nevoile lor chiar dacă de multe ori calci cu bocancii prin interiorul tău. Chiar dacă nu mai ai resurse să le îndeplinești niște nevoi care sunt despre ei, nici măcar despre tine.   Chiar dacă surprinzător ei totuși te  iubesc necondiționat fără să le stai mereu în ceafă ca să-i mulțumești.  Chiar dacă poate ești obosit  de ritmul vieții tale și de toate rolurile pe care le joci zi...